Regrete comuniste? Nu. Pur şi simplu, nişte doruri ale unor copii care au avut o altfel de copilărie. Care au gustat altfel ciocolata. Care au mângâiat altfel sticla de Pepsi. Care s-au jucat altfel. Şi care au râs altfel decât copiii de astăzi, fără paranteza şi cele două puncte de pe messenger.

În vara lui '89, terminasem clasa a cincea. Cu premiu şi coroniţă - evident naturală, că era bătaie atunci între părinţi pe garofiţe parfumate şi trandafiraşi coloraţi -, m-am fâţâit vreo săptămână în fustiţa plisată de pionieră. Prieteni, neamuri, vecini, toţi trebuia să ştie că meritasem cu vârf şi îndesat şi diploma gălbuie, din hârtie glace, scrisă frumos, cu stilou chinezesc, şi pachetul de cărţi - „construit“ de mama, după ce bătuse toate librăriile din oraş, şi pe cele cu pile, şi pe cele fără. În vara lui '89, terminasem clasa a cincea şi tot nu aveam penar chinezesc. Cine nu-şi mai aduce aminte cel mai râvnit şi căutat produs de papetărie de pe vremea aceea să ia aminte: era o casetă dreptunghiulară,

dintr-un plastic moale, cu oglinjoară înăuntru, găici pentru creioane şi tot felul de desene cu păuni şi flori exotice, nemaivăzute, deasupra. Se topeau după el şi băieţeii, şi fetiţele. Mamele şi taţii, deodată sau separat, dădeau plocoane grase la depozitele de rechizite, puneau în funcţiune încrengăturile de „cunoştinţe“, numai să aibă odrasla penar chinezesc. Nu vreun calculator performant, un telefon mobil cu cameră sau haine de firmă ultimul răcnet. În universul nostru mic, de atunci, al pionierilor silitori, penarul chinezesc era un ideal înalt, era încununarea tuturor dorinţelor şi viselor plăsmuite în uniformele albastre, cu număr matricol pe mânecă. Am tânjit după amărâtul ăla toată copilăria mea, am plâns şi mi-am ameninţat părinţii cu renegarea dacă nu îl voi avea. Am primit, în schimb, trusa aceea chinezească de geometrie - obiect la fel de