După 30 de ani de revoluţie perpetuă, protestele postelectorale verzi sunt testul cardinal al legitimităţii regimului. Scenariile depind de percepţia actorilor politici asupra balanţei de putere fluide sub vocea străzii.
Schimbare verde sau continuarea revoluţiei?
În 1971, la Persepolis, şahul Mohammed Reza Pahlavi aniversa, cu fast, invitând marii lideri ai lumii, 2.500 de ani de la domnia marelui rege Cyrus. Monarhia iraniană părea solidă, mergând ireversibil spre modernitate, drum trecând prin laicitate şi occidentalizare. Nimic nu părea să anunţe căderea sa, opt ani mai târziu, când şahul fugea în Egipt, iar ayatollahul Khomeini instaura republica islamică iraniană. În 2005, Mahmoud Ahmadinejad, fostul primar de origine modestă al Teheranului, câştiga alegerile în faţa fostului preşedinte Rafsanjani, părând să insufle încredere în capacitatea regimului iranian de a-şi extinde baza şi ancorarea socială. Regimul teocratic părea reconsolidat.
La acele alegeri participau doar 28 de milioane de alegători, mulţi dintre susţinătorii fostului preşedinte reformator Khatami fiind dezamăgiţi şi descurajaţi de incapacitatea acestuia de a face să funcţioneze în sensul dorit mecanismele instituţionale controlate de conservatorii din jurul marelui ayatollah. În 2005, Ahmadinejad ar fi luat 62% din voturi, iar la 12 iunie 64%, dar la o participare cu 12 milioane de alegători mai mare la ultimele alegeri prezidenţiale. Bazele protestelor de stradă ale opoziţiei faţă de rezultate sunt participarea sporită a tinerilor şi orăşenilor, în genere favorabili deschiderii, distribuţia geografică necongruentă a voturilor comparând ultimele două scrutinuri şi sondajele preelectorale ale opoziţiei care îi dădeau un avantaj celui mai bine plasat lider al opoziţiei, Mir Hossein Mousavi.
Deşi Ahmadinejad a venit la putere cu promisiuni de ridicare a nivelului de t
