Stimată doamnă Susanne Kastner, nu pun la îndoială buna dumneavoastră credinţă în laudele aduse d-lui Aurelian Bondrea, cu prilejul inaugurării la Berlin a Centrului pentru Învăţământ la Distanţă al Universităţii „Spiru Haret“ din Bucureşti. Discursul dumneavoastră, cât şi al domnului Joachim Günter dovedesc doar că nu cunoaşteţi realităţile româneşti din timpul dictaturii comuniste, cât şi rolul jucat, pe atunci şi ulterior, de d-l Aurelian Bondrea.

În acele vremuri de tristă amintire, d-l Aurelian Bondrea avea funcţia de şef al cadrelor pentru învăţământul universitar din cadrul Ministerului Educaţiei. Era perioada în care, din ordinul dictatorului comunist, Nicolae Ceauşescu, erau dărâmate biserici, monumente istorice din secolele XVII–XVIII, precum Biserica Enei, de lângă Universitatea Bucureşti, Mâ­năstirea Văcăreşti, bisericile „Sfânta Vineri“, „Sfântul Spiridon“ (vechi) din Piaţa Naţiunilor Unite, precum şi cea din incinta Palatului Cotroceni, unde se aflau şi moaştele ctitorului acesteia, domnitorul Şerban Cantacuzino (1678–1688). Câ­teva săptămâni bune, osemintele voievodului ctitor al bisericii de la Cotroceni au fost ţinute, în mare secret, într-un sac, în beciul Muzeului de Istorie a Municipiului Bucureşti, până s-a găsit soluţia, anume îngroparea osemintelor voievodului Şerban Cantacuzino în Biserica Fundeni, o altă ctitorie cantacuzinească de la marginea Bucureştiului.

În anul 1975, în contextul aşa-numitei „revoluţii culturale“, declanşată de Nicolae Ceauşescu încă din 1971, au avut loc masive epurări ale unor cercetători din institutele cu profil umanistic ale Academiei. Vă dau doar câ­teva exemple dintr-o multitudine: Dinu Pillat, scriitor şi critic literar, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie Literar㠄George Călinescu“, Constantin Noica, cărturar de excepţie, cel mai de seamă filosof din epocă, pe atunci cercetăt