Iuliana Bălan are 28 de ani şi este din Bucureşti. "În 1989 aveam vreo 8 ani şi încă nu ştiam ce înseamnă cuvântul dictator, cu toate că trăiam în dictatură. Evident că nici de acest cuvânt nu auzisem, deşi semnificaţiile lui se reînnoiau şi se îmbogăţeau zi de zi.
Până în decembrie, am aflat că raţia şi cozile la alimentară, poza zâmbitoare de deasupra tablei negre, cele cinci minute de desene animate de sâmbăta, steguleţele de carton, unul tricolor şi unul roşu, cu steme diferite, uniforma, şoimii patriei şi pionierii, în fine, cam tot ce trăisem eu zilnic până atunci purta un singur nume, unul înfricoşător şi de dispreţuit... dictatură.
Numai după ce o voce a strigat «dictatorul a fugit!», aşa cum îngerul a strigat «Bucură-te!», o mirare ne-a cuprins pe toţi, apoi o lămurire, apoi o teamă, scufundată în neîncredere şi nesiguranţă, care încet-încet, după câţiva ani de tranziţie, s-a diluat, a dispărut, fiind înlocuite de alte feluri de îndoieli.
În 1989 am fost făcută pionier. Am fost ultima generaţie de pionieri. La noi s-a rupt detaşamentul, a încetat «o frumoasă tradiţie», «s-a îngropat un mit». Am fost făcută pionier printre ultimii din clasă, în seria a doua sau a treia, nici eu nu mai ştiu a câta, oricum ideea era că mediocritatea mea şcolară trebuia pedepsită cumva. Nu cred însă că scăpa cineva de la ritualul de a fi făcut pionier.
Chiar dacă ceremonia se desfăşura în clasă, într-un plictis dres cu gălăgie, tot te puneau să juri pe tricolor. Nu am fost un elev silitor, de-abia buchiseam în clasa a III-a, de aceea pe mine m-au pus să jur ca să devin pionier, prinsă între tabla de scris şi drapel, în faţa clasei. În acest timp, restul colegilor mei, premianţii, deja pionieri, care avuseseră parte de o ceremonie mult mai înălţătoare, într-un loc încărcat cu o puternică însemnătate patriotică: Doft
