Pentru că tot a fost comemorată săptămâna trecută ziua morţii lui, ocazie cu care Muzeul Literaturii Române l-a tratat cu nemernică indiferenţă, am încercat să-mi imaginez cum i-ar fi mers omului Eminescu dacă trăia în zilele noastre.
Să zicem că revoluţia l-ar fi prins pe la vârsta de douăzeci şi ceva de ani. Fiul căminarului Eminovici din Ipoteşti petrecuse câţiva ani ca student la Viena şi la Berlin, dar fără să-şi termine studiile. Se întâmplase ca în noaptea de 21 spre 22 decembrie, neavând somn, ceea ce nu era un lucru tocmai neobişnuit pentru el, poetul să treacă prin zona Universităţii.
Revoluţionarii se încontrau cu tanchiştii. Prins la mijloc, Eminescu a trecut de partea primilor. Aceştia, deşi poetul nu apăruse niciodată la televizor, l-au recunoscut. Câţiva îi ştiau pe dinafară „Împărat şi proletar". Mai târziu, când s-au dat certificate de revoluţionar, văzând că Eminescu întârzie cu cererea, l-au căutat să-l întrebe ce are de gând.
El a spus că nu-l interesează. Nici spaţiul comercial aferent? Nici parcela de pământ la care avea dreptul? Nici.
Le-a întors spatele bombănind, semn că sănătatea lui mintală dădea încă de pe atunci de bănuit. După asta, a venit întrebarea aia cu ce-ai făcut în ultimii cinci ani. Eminescu, a cărui notorietate devenea tot mai mare, n-a scăpat.
De la „Împărat şi proletar" i s-a tras totul. Proletar, a?! Nu mai era nevoie de altă mărturie că se numărase printre cântăreţii fostului regim. L-au tăvălit nişte gazete prin cerneală. Dar lui nu i-a păsat. Aşa cum nu i-a păsat nici de faptul că, tot întârziind cu plata chiriei, s-a pomenit scos în stradă. Atunci, cineva şi-a adus aminte de participarea lui la revoluţie şi a cerut public ca Primăria Capitalei să-i ofere o locuinţă.
Primarul Viorel Lis, care-i iubea necondiţionat pe artişti, nu-l putea refuza pe
