De ce câmpul fertil şi verde, năpădit de buruieni, inspiră, mai degrabă, delăsare, ruină, decădere, e o privelişte dezolantă a pre- sau post-umanităţii, iar o grădină plantată de om sau o pajişte cu maci răzleţi şi flori colorate ne desfată, insuflă seninătate, linişte şi pace? Azi. E firesc să ne placă ceea ce am ales, creat şi cultivat noi înşine. Grădina circumscrie o natură strunită, supusă, dependentă de regnul uman şi compatibilă, prin cultivare, cu acesta. Sau, în cazul culturii spontane, al câmpului de maci, ne aflăm sub „efectul” florii de colţ, ca model al frumuseţii naturale efemere, rare, fragile şi preţioase. Este o imagine a unei naturi feminine, pe care un cultivator sau admirator de tip masculin o întreţine, o rânduieşte sau o contemplă suveran. Vegetalele sunt asimilate ca regn decorativ, iar natura, ca operă de artă, ca ornament pitoresc al umanităţii.

Ieri .   Necultivată, buruiana este natura dispensată de om. Ea creşte de la sine, sfidează opţiunea, ciclul şi efortul cultivării. Buruiana este natura cotropitoare, nesupusă, proliferantă şi implacabilă, dezlănţuită în urgie vegetală. Furtuni, viituri, fulgere şi cutremure sunt prevestite mut şi conţinute latent de vitalitatea, arbitrarul şi abundenţa asfixiantă a câmpului de buruieni. Natura e, aici, regn concurent, alternativ, ironizare vegetală a regnului uman.

Cel mai de preţ câştig, în rândul plantelor cultivate, e, totuşi, vegetala recrutată din tabăra sălbatică, buruiana cultivată. Tutunul, coca, cafeaua, cânepa sunt tronuri vegetale râvnite, disputate şi vândute scump. În vrejurile lor viguroase mustesc seve preţioase, otrăvi subtile, forţe brute şi tenebroase ale unei naturi străvechi.

E firesc să ne placă ce am cultivat noi înşine.