Înainte de apariţia personajelor proteice ale postmodernismului literar, modelul individului – dispus să-şi asume nenumărate identităţi, toate la fel de reale şi de importante – deschis către explorarea totală a domeniului experienţei, înainte de gîndirea alterităţii şi a fiinţei multiple, exuviale, a fost Fernando Pessoa. Poetul lusitan a ales să se raporteze la toate domeniile existenţei şi a reuşit unul dintre cele mai spectaculoase transferuri de identitate în spaţiul literaturii – ocupîndu-se de sine cu cea mai mare seriozitate –, fără a se cultiva ca autor direct al operei sale şi fără a ajunge să elaboreze teorii ale morţii autorului. Fernando PESSOA, Cartea neliniştirii, Traducere de Dinu Flămând, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2009, 616 p. Opera sa literară, încă nepublicată în totalitate, s-a păstrat sub forma unui cufăr ce conţine peste 28.000 de manuscrise ce încă pot oferi surprize sau completa o operă deja de o vastitate şi varietate uluitoare, în care sînt gîndite – într-o manieră distinctă şi profund personală – motivaţiile şi funcţiile poeziei din toate timpurile. Destabilizarea şi multiplicarea fiinţei În ciuda multiplicităţii sale impresionante, Pessoa este un scriitor „singular“, aflat într-o continuă dispersie în alţi scriitori şi în alte universuri poetice. Caracterul proteic al operei sale, identitatea multiplă a persoanelor lui Pessoa (numele autorului înseamnă „persoană“ în portugheză; personna desemna masca în teatrul antic, de unde intenţia de a se debarasa de „superstiţia eului“ şi de a dezvolta alte direcţii virtuale de existenţă, alte potenţiale personalităţi*) sînt constantele literaturii sale. Nu e de mirare că portughezul a fost socotit unul dintre precursorii postmodernismului poetic, deoarece opera sa se supune unui „adevăr“ devenit condiţie a poeziei contemporane: „esenţa“ poeziei între speciile comunicării este eter