Reiau aici un articol apărut acum cîţiva ani, cu menţiunea că nu am, vai!, nimic de modificat, ba chiar, din nefericire, ultimul paragraf se arată acum, post festum, a fi fost premonitoriu – puţin importă dacă cerinţa vine din partea ministerului sau a universităţii: efectul e, nesmintit, acelaşi. Pentru cei mai mulţi europeni, şi nu numai, Bologna e oraşul care dă numele unui sos tomat cu bucăţele de carne, delicios peste spaghetti. Pentru universitarii europeni, inclusiv pentru cei români, chiar aşa parţial integraţi cum ne aflăm, Bologna e un fel de sperietoare. E numele de cod al acordului încheiat în acest oraş în privinţa viitoarei structuri a învăţămîntului universitar în statele Uniunii Europene. Pe scurt, acordul prevede trecerea la un sistem unitar, cu durată redusă: trei ani de licenţă (o primă diplomă), urmaţi de unul sau doi, după caz, de master (altă diplomă) şi alţi trei ani de doctorantură, finalizaţi cu o teză de doctorat. Trec peste faptul că, dacă în majoritatea ţărilor din Uniune s-au manifestat reticenţe şi s-au căutat soluţii care să atenueze şocul, noi – nu cei de la catedră, cei din parlament – ne-am grăbit nu doar să adoptăm noul sistem, ci chiar să-l legiferăm şi să-l punem în aplicare începînd cu anul academic în curs. Nu ne va premia nimeni pentru asta. În ce ne priveşte, aşadar, se pierde un an de studii generale. E drept că diploma de licenţă nu va mai reprezenta mare lucru, va fi asemănătoare cu aceea oferită de sorbonicile de odinioară, în speţă îi va da posesorului dreptul să predea numai în sistemul preliceal. Astfel că un absolvent cu scaun la cap, care nu vrea să-şi închidă din start aproape toate uşile, va fi nevoit să urmeze şi semestrele de master. Este argumentul cu care încearcă să ne liniştească vremelnicii noştri miniştri: nu se pierde nimic (nici cunoştinţe, cred ei, nici norme), dimpotrivă, se cîştigă un semestru d