Prima mea experienţă în Sala Teatrului Naţional din Tîrgu Mureş de la Pădurea făcută de Alexandru Colpacci, nici nu mai ţin minte cînd, s-a soldat cu o foarte interesantă (deşi uşor penibilă) ciocnire culturală. Din cam 600 de locuri, vreo sută erau ocupate, iar ca să-mi ocup locul, a trebuit să mă strecor pe lîngă un tînăr venit cu prietena. Care tînăr a luat disponibilitatea mea de a-l lăsa să-şi ţină rucsacul sub fotoliul meu ca pe-o frontală şi de nepermis insultă: cum să-şi pună el geanta pe jos, cînd în jur sînt atîtea locuri libere? Mi-am dat seama prea tîrziu ce anume ne despărţea: obişnuit cu un teatru la care lumea nu se duce, omul nu avea, pur şi simplu, conştiinţa a ceea ce reprezintă un loc într-o sală de spectacole. Ne despărţea experienţa: pentru mine, locul la un spectacol înseamnă cozile şi traficul de bilete de la Egoistul lui Beligan, „traficul de influenţă“ pentru ca o prietenă a mea, critic de teatru, de altminteri, să poată vedea Lear-ul lui Şerban, bătălia de la intrarea la reprezentaţiile Festivalului de la Sibiu, studenţii aşteptînd plini de speranţă îngăduinţa plasatoarelor la Festivalul Naţional de Teatru, ca să stea nu pe scaun, ci pe trepte sau în picioare (şi dau numai exemple româneşti); rata medie de ocupare de 82% la producţiile instituţiilor bucureştene. Pentru acel spectator al Naţionalului de la Tîrgu Mureş, fotoliul din sala de spectacol însemna doar un loc – nu la spectacol, ci pe care să-şi pună geanta nelăsată la garderobă. Iată efectele mentale ale falimentului unui teatru de a-şi crea un public şi o comunitate. Timp îndelungat, Naţionalul tîrg-mureşean a avut parte de o solidă reputaţie de instituţie mocirloasă: sub conducerea regizorului Cristian Ioan (care, dacă n-ar fi fost comisia ministerială de evaluare de acum un an, încă ar mai concura cu Gábor Tompa pentru titlul de cel mai longeviv director al unei instituţi