Printre metodele rafinate de combatere a emigraţiei în ţările vestice, autorităţile foloseau şi pilda "fiului rătăcitor". Pentru cei întorşi din ţări străine, unde căutaseră "o viaţă mai bună", viţelul cel gras era un articol consistent în presa vremii.
În pagini de ziar, oamenii prezentau cititorilor cazuri şi necazuri. Plăsmuite sau nu, declaraţiile se rezumau pe scurt la vechea zicală românească "fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în ţara mea".
LAGĂRUL VIENEZ, CA TURNUL BABEL
În martie 1989, ziarul Ceahlăul (jud. Neamţ) relata, sub titulatura "Mi-era dor să mai aud o vorbă românească", în patru episoade, povestea soţilor Cloşcă, "fugari" întorşi spăşiţi acasă. "Eu am 48 de ani şi provin din familia Unghianu din Ţibucanii de Jos, se destăinuia prima Elena Cloşcă. Am un frate mai mare, Dumitru, care prin '46 a plecat din sat căsătorindu-se pe la Timişoara. Acolo a trecut la penticostali şi, prin '77 sau '78 a fugit din ţară, stabilindu-se în Austria. De la acest frate a început şi prostia noastră!
Aveam legături cu el. Mai venea în ţară, ne mai trimitea câte un pachet, câte o scrisoare, mai vorbeam la telefon. Şi uite aşa, ne-a făcut chemare să-l vizităm." "Şi s-au dus", scrie reporterul, continuând povestea cu iz moralizator, cu "dezvăluiri" despre viaţa din lagărul pentru refugiaţi din Viena. Îşi spune fiecare păsul. Când el, când ea.
"Este un pătrat, înconjurat cu două rânduri de gard înalt, păzit bine de Poliţie şi finanţat de organizaţii internaţionale, îşi amintea soţul. În interior, să tot fie 10-15 blocuri cu câte 5-6 etaje fiecare. Într-un bloc sunt mai multe dormitoare, cum să spun, nişte hale mari în care vieţuiesc cam 150-170 de fiinţe. Eu cu nevasta am nimerit într-o margine. De la noi încolo, pat lângă pat, erau cazaţi alţi emigranţi, de pe tot pământul. Ce să zic?! Era ca la Turnul
