E interesant de ştiut de ce artiştii, intelectualii, scriitorii servesc puterea chiar şi în situaţia-limită când ţara e ocupată de străini. „C olabo“ este o prescurtare folosită de presa de pe Sena pentru a desemna „colaborarea“ cu ocupantul german sub adăpostul regimului de la Vichy. Cum mă pasionează subiectul, dau – răsfoind bibliografia temei - de nume celebre, de la regizori de filme, actori, pictori (Vlaeminck…) la scriitori. Printre ei - şi în diferite nuanţe - îi găsim pe Celine, Drieu la Rochelle, Robert Brasillach, Montherlant, dar şi pe Jean Cocteau, Paul Morand (vă amintiţi excelenta sa carte dedicată Bucureştilor, ambasador în România, însurat cu boieroaica română). Găsim şi editori cunoscuţi: Denoel, Grasset, Gallimard.

Cea mai iubită actriţă a Franţei, Arlette, a „colaborat orizontal“, cum spuneau parizienii. După război a lansat o vorbă de duh: „Talentul meu aparţine francezilor, dar «mon cul» îmi aparţine şi fac ce vreau cu el!“ Îi mai găsim pe Sacha Guitry, dar şi pe sora lui N.D. Cocea, Alice, actriţă celebră a timpului. Să mai spunem că în anii ocupaţiei numărul spectatorilor în sălile de teatru şi cinema s-a triplat, deşi reprezentaţiile se terminau nu mai târziu de ora 22.00, pentru a prinde ultimul metrou, Parisul fiind sub stare de asediu. Cafenelele, cabaretele, tipăriturile de toate felurile au făcut afaceri prospere. Publicul nu s-a îndepărtat de distracţiile lui favorite. În această atmosferă, intelectualii, artiştii şi-au văzut de treaba lor, fie colaborând cu nemţii, pozând indiferenţa, sau - puţini - coborând (mai ales după 1942) în subteranele rezistenţei. După război, aceşti „colabo“ au plătit cu închisoarea, chiar cu plutonul de execuţie. Unii au scăpat mai ieftin, cu pierderea drepturilor civile şi dezonoarea. Regula a fost totuşi ambiguitatea, pentru că puţini au luat poziţii tranşante, fie pentru Vichy, fie pentru re