Elixirul dimineţilor noastre: ceşcuţa de cafea! În vreme ce-o savurăm, cu ochii abia întredeschişi, ca să mai dăm visului o şansă, câţi dintre noi ne întrebăm cum se face că una dintre cele mai mari burse ale cafelei se găseşte la Viena, într-o ţară în care nu există nici o plantaţie de arbori de cafea?

Oh, sigur, nu trebuie să luăm în calcul micii copăcei care cresc în ghivece, în birouri, având un simplu rol ornamental!) Povestea e simplă şi începe cu mai mult de trei secole în urmă. Anul 1683: Viena este asediată de armata otomană. Două luni în care soldaţii austrieci şi populaţia au rezistat şi, cu un ultim efort, au reuşit să-i înfrângă pe atacatori. Turcii au fugind mâncând pământul, lăsându-şi în urmă corturile, flamurile, tunurile şi... bucătăria de campanie, precum şi întregul depozit de alimente. Între aceste alimente: 500 de saci de cafea, cântărind vreo 15 tone. Aşa pradă de război, mai rar! În urma unei mici (şi avantajoase) negocieri cu armata şi administraţia vieneză, cafeaua a intrat în posesia lui Georg Franz Kolschitzky, care avea să deschidă, la Viena, prima cafenea. Nobilimea austriacă avusese, probabil, posibilitatea să guste din acest "suc negru şi amar", fie la Veneţia (unde primul stabiliment de acest soi, citat şi de Goldoni în piesele sale, fusese deschis în 1645), fie la Istanbul. Vienezii însă au reuşit într-un timp foarte scurt să facă din cafea emblema stilului lor de viaţă. Dacă în Veneţia secolului al XVII-lea, ca şi mai apoi la Paris, la Londra, la München sau Berlin ea era considerată o băutură de lux, la Viena devine curând o bătură burgheză, o marcă inconfundabilă a oraşului. În secolul al XIX-lea, deja, şi apoi în secolul al XX-lea, în atmosfera tipică a cafenelelor încep să se "construiască" personalităţi artistice, precum Arthur Schnitzler, Karl Kraus, Stefan Zweig, Egon Schiele, Gustav Klimt, Adolf Loos, Friedr