Horia-Roman Patapievici: "Scena se petrece la Ambasada Poloniei. Ocazia este o recepţie, oferită de ambasadorul Poloniei în onoarea lui Lech Wałesa şi Aleksander Kwasniewski, amândoi foşti preşedinţi ai Poloniei - primul din partea fostei „Solidarităţi”, cel de-al doilea din partea fostului partid comunist." Sursa: Codrin Prisecaru

Au fost invitaţi şi doi foşti preşedinţi români: Ion Iliescu, din partea fostului partid comunist, şi Emil Constantinescu, din partea fostelor partide istorice. Wałesa şi Kwasniewski nu păreau să se agreeze prea mult. Se ignorau, fără rictus. Şi românii se ignorau între ei, dar cu rictus. În schimb, amorul încrucişat era total. Iliescu s-a repezit să îl îmbrăţişeze pe Wałesa cu o căldură nejucată, la care Wałesa a răspuns cu o efuziune lipsită de rezerve. Cum ar veni, comunistul din nomenclatură fraterniza peste graniţe cu muncitorul din sindicatul anticomunist.

Acelaşi joc, de partea discipolului autodesemnat al seniorului Coposu, faţă de reprezentantul desemnat al foştilor comunişti polonezi. Toţi se îmbrăţişau ca fraţii. Dar, lucru semnificativ, nu direct, ci încrucişat. Şi nu formal, ci fierbinte. Pupat piaţa endependenţi? Poate. Peste graniţe, contrariile par a se putea îmbrăţişa. Fireşte nu într-o îmbrăţişare reală, căci, în exemplul meu, nu oamenii reali se luau fierbinte în braţe, ci funcţiile lor trecute - ceea ce conferea spectacolului un aer de un irezistibil grotesc flaubertian: trecutul funcţiei de preşedinte din Polonia se îmbrăţişa călduros cu trecutul funcţiei de preşedinte din România. Dar prezenturile atâtor forme conflictuale de trecut se pot oare îmbrăţişa între ele? Şi dacă da, cum putem evalua această îmbrăţişare: drept morală; drept pragmatică; drept politică; drept cinică; cum?

Aceasta este întrebarea la care se străduieşte să găsească un răspuns Adam Michnik, în cartea sa „Mărt