Teatrul absurdului este un termen didactic pentru anumite piese scrise de dramaturgi europeni spre sfîrşitul anilor 1940, ’50 şi ’60 şi, în acelaşi timp, un nume pentru un stil teatral care a fost dezvoltat pe baza acestor piese. Termenul a fost lansat de criticul evreu-maghiar, Martin Esslin, care a scris o carte cu acest nume în 1961 – „Teatrul absurdului tinde să exprime propria sa conştiinţă asupra lipsei de sens a condiţiei umane şi asupra inadecvării abordării raţionale prin abandonarea deschisă a procedeelor raţiunii şi a gîndirii discursive“. Esslin a comparat Teatrul absurdului cu Mitul lui Sisif de Albert Camus, a cărui filozofie existenţialistă proclama lipsa de sens a vieţii, o gamă largă de piese integrîndu-se în această categorie, trăsăturile lor comune cuprinzînd imagini îngrozitoare şi tragice, personaje prinse în situaţii fără ieşire şi forţate să facă mişcări repetitive şi fără sens, dialog plin de clişee amuzante şi jocuri de cuvinte fără sens şi intrigi ciclice care cunosc dezvoltări absurde. În prima ediţie a cărţii sale (1961), Esslin i-a prezentat pe cei patru dramaturgi reprezentativi ai mişcării – Samuel Beckett, Arthur Adamov, Eugène Ionesco şi Jean Genet, iar în ediţiile următoare a adăugat un al cincilea nume, Harold Pinter. Bineînţeles, fiecare dintre aceşti scriitori are preocupări şi tehnici ce depăşesc termenul de „absurd“. Alte nume de scriitori pe care Esslin îi asocia cu acelaşi grup erau Tom Stappard, Friedrich Dürrenmatt, Fernando Arrabal şi Edward Albee. Centenarul naşterii lui Ionesco ridică problema: Cum a ajuns dramaturgul la revelaţia absurdului-existenţial-suprarealist? În viziunea unor istorici literari ca Deborah B. Gaensbauer (Eugène Ionesco revisited – Twayne Publishers, New York, 1996), „mergînd sub soarele de vară într-un oraş provincial sub un cer de un albastru intens, Ionesco a fost profund impresionat de lum