"Ce faci, Nicolae? Ti-ai gasit Craiova pierduta?". "L-am gasit pe dracu'", a raspuns el... Si, dupa o clipa de gindire, a adaugat: "L-am fotografiat pe Dumnezeu, si pentru asta voi plati cu virf si indesat... Am crezut ca fac arta". Incepind cu 1996, la fiecare editie a Convorbirilor literare, pe peronul devastat ca dupa razboi al garii Iasi (opera postmoderna a dierectorului Neculaiciuc si a Ministerului Transporturilor), descindea un tinar inalt, elegant, cu statura atletica, avind drept bagaje o cutie de violoncel si un imens buchet de orhidee, legat in panglici... Coborind din vagon, tinarul isi indrepta ochii caprui spre ceasul electronic ce ticaia surd peste sinele patate de rugina si, cind acele acestuia indicau ora 6,15, pornea la pas militaresc spre sala de asteptare. Intrind aici, ingenunchea in fata primei doamne ce i se arata in cale sI, cu un gest galant (mina dreapta sprijinta de rever, barbia indreptata-n cu semetie-n sus), ii depunea, declamind un pasaj din Borges ("Instrumentele mele de lucru sint umilinta si disperarea. /Ce bine ar fi fost sa ma fi nascut mort."), buchetul la picioare. Ritualul acesta poetul Nicolae Coande l-a indeplinit neobosit, imbarbatat de un oaresicare patos, vreme de zece ani de zile. Apoi, pentru citiva ani a disparut din piesaj... S-a intimplat sa asist, ca simplu spectator, la acest ceromonial al sau. Dupa depunera "jerbei" (fericita era o cersetoare fonfa), poetul s-a ridicat ceremonios, a facut o reverenta calatorilor si, parasind salonul, si-a indreptat pasii spre iesire. Traversind peronul, s-a oprit in fata panoului de afisaj al mersului trenurilor, pe care l-a studiat cu cea mai mare atentie, fumind pe indelete o tigara. Stingind chistocul cu calciiul, a facut la dreapta, ocolind cu grija tarabele de ziare si buticurile de gogoserii, s-a indreptat spre pasarela ce leaga cartierul garii de Alexandru cel Bun. Nu dupa m