Revolta iranienilor la Teheran împotriva regimului despotic reprezentat de Mahmud Ahmadinejad este pentru mine un prilej de aducere aminte. De câte ori văd mişcări de stradă şi ciocniri cu braţele armate ale politicii dictatoriale, îmi aduc aminte de imensa emoţie trăită personal în Decembrie 1989, la Timişoara. Şi simt de fiecare dată la fel: orice sprijin dat pentru răsturnarea unor puteri criminale e binevenit, indiferent de unde vine el.
Nu sunt nici acum sigur, după 18 ani de jurnalism, că ceea ce am trăit ca student acum 20 de ani era posibil fără un sprijin extern. Controlul PCR şi al Securităţii era atât de draconic, încât orice gest de curaj părea curată sinucidere pentru persoana respectivă, dar mai ales pentru familia lui. Sunt convins că URSS a plănuit prin intermediul KGB şi al GRU determinarea unei schimbări politice în România, prin răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu. Nu-i mai puţin adevărat că se gândeau, probabil, la soluţia falimentară pe care au încercat-o şi ei până în Decembrie 1991: menţinerea partidului unic, reformarea socialistă prin perestroika, o semidemocraţie bine controlată de stat. Ideile lui Gorbaciov au fost geniale până la un moment dat. Apoi au devenit anacronice.
Pentru că sunt interesat de evoluţia islamului, în special după 11 Septembrie 2001, pentru că am văzut la faţa locului, în Irak şi în Afganistan, cum trăiesc musulmanii tradiţionalişti, urmăresc ce se întâmplă în Iran. Cu atât mai mult cu cât această ţară este un foarte important subiect în dezbaterea privind securitatea internaţională. Sau pentru că analizele ameninţării rachetelor iraniene includ şi sud-estul României ca virtuală ţintă într-un spaţiu aliat.
Comportamentul preşedintelui iranian, un fundamentalist cu viziuni extrem de periculoase, a dus frumoasa ţară moştenitoare a civilizaţiei persane într-o izolare internaţiona
