L-am întrebat pe Popescu dacă vrea să mă ducă şi pe mine până-n Răşinari şi a zis că da, să-i dau douăşcinci. I-am dat douăşcinci şi a zis că e bine. Apoi am stat pe un scaun din ăla şi am studiat problema. Aha! Deci asta era. Doamna din faţa mea are numele Maria. I-am zâmbit şi nu mi-a zâmbit, dar m-a studiat atent, cu o curiozitate demnă de Zozica, pisica de la blocul meu.
"Haideţi, tanti Maria, nu mai comenta atâta", a zis Nicolae pe care-l mai cheamă şi Haşa. Şi a deschis geamul cu un mâner de care trăgea aprig. Tanti Maria spusese că miroase urât în tramvaiul ăsta şi că e foarte cald, dar când o să-nceapă să meargă Popescu, n-o să mai. La care tanti Maria a tăcut şi iar m-a mai studiat. Eram nouă şi d-aia. Bine că nu eram opt! "Ptiu, ce cald e!" Zic asta toţi. S-au mai urcat: nişte bătrânei şi bătrânele, copii, un cuplu interrasial şi cam atât. Şi abia plecă Popescu. Nicolae pe care-l mai cheamă şi Haşa a făcut o manevră zăpăcită, nu-ştiu-cum, şi l-a întors pe Popescu şi Popescu a început să meargă troncănind şi zbenguindu-se. Uau, ce tare! Cu tramvaiul prin pădure nu mai fusesem niciodată. Şi nu cu orice tramvai, ci cu tramvaiul Popescu, fată! Fată, eşti varză, fată! Ecartamentul îngust de un metru e un specific al lui Popescu, adică în sensul că e şi el vechi de zile, ca Popescu. Exilat din Elveţia în limba franceză, a fost trimis în România să fie un tramvai adevărat. Un tramvai adevărat e un tramvai longeviv şi rezistent la bârfele timpului (rugină, chestii).
CUM MIROASE POPESCU
"Nu vă supăraţi, îl caut pe Popescu." "Eu nu sunt Popescu, doar tramvaiul e Popescu, eu sunt Nicolae." "Şi-l mai caut pe vatmanul care l-a condus pe Popescu cel mai mult timp." "Eu sunt." (Pe această cale, aş dori să mulţumesc îngerului meu păzitor, care mi-a ghidat paşii la fix, pe urmele lui Nicolae pe care-l mai cheamă şi Haşa şi pe urmele lui Pop
