„Sunt meşter popular şi instrumentist”, se prezintă mândru Marin Preduşel. Îmbrăcat într-o cămaşă albă din pânză, brodată cu fir negru, şi cu o centură la brâu, meşterul din Teleorman pune mâna pe un fluier şi îl duce la gură: „Să vă demonstrez că ştiu şi să cânt şi nu mă joc”, explică el serios. „Când mă apuc de cântat nu mă mai opresc cu orele”, zice la sfârşit, după ce a cântat o melodie săltăreaţă. Sursa: Andreea Dogar Născut în comuna Troianu, a venit de mic la Capitală, pe când avea 14 ani, ca să facă şcoală. „Înainte să plec din comună, se făcea hora satului, în Poiana Dragului. Cânta un nene, nea Fane îi ziceam noi, şi din fluier şi din clarinet”, povesteşte Preduşel. Pe atunci doar asculta, dar muzica de la horă avea să îl urmărească toată viaţa. Ajuns la şcoala profesională, s-a instalat într-un internat: „La cămin, şi în tramvai, pe unde mergeam, mă gândeam la melodiile omului ăstuia. Le visam noaptea, nu scăpam de ele”. Atunci s-a gândit să-şi ia şi el un fluier.

Cânta singur în fundul curţii

Pe când se ducea la ţară, văzuse în Gara de Nord un artizanat. De acolo şi-a cumpărat primul fluier, unul cu flori pictate: „Am dat 11 lei pe el. Şi acum ştiu tot. M-am dus cu el la cămin şi am început să cânt, cum cânta nea Fane”. Deoarece copiii îl tot necăjeau, s-a dus în fundul curţii, sub nişte pomi, şi a cântat ascuns. Prima melodie pe care a cântat-o mai bine a fost „Petrică şi Ilie se duc la gospodărie”. „Am aflat că o cânta Ion Lăceanu la radio”. Pe când era în al doilea an de şcoală s-a dus la Casa de Cultură şi a spus că vrea să cânte. Dirijorul orchestrei i-a promis că o să-l pună în legătură cu Ion Lăceanu a doua zi. „Am lipsit de la şcoală, nu ştiu ce-am minţit pe acolo”, îşi aminteşte, şi s-a dus să-l întâlnească pe Lăceanu. A cântat, dar fluierul lui nu a fost pe placul maestrului, aşa că l-a trimis până în judeţul Gorj, în Polovrag