Cazut in uitare chiar din timpul vietii, pentru a fi mai apoi ingropat de-a dreptul in bezna totalitara (volumul cu caracter de antologie editat de Z. Ornea in 1968 n-a starnit nici un ecou in lumea intelectualilor nostri selectati pe criterii de origine sanatoasa si lecturi strategic orientate), Henric Sanielevici (1875-1951) a ramas totusi in memoria putinilor supravietuitori din interbelicul intrat in legenda ca o figura excentrica, de pamfletar cu preocupari diverse, pretins enciclopedice, trecand cateodata drept critic inteligent si cultivat, in genere insa doar un autodidact cu pretentii exorbitante de uomo universale si aere nesuferite de sacerdot decadent, cu morala la purtator.

Ii revine lui Adrian Jicu, colegul si prietenul meu de la Universitatea din Bacau, meritul de a fi readus in discutie personalitatea si opera ciudatului autor in recenta monografie de la Cartea Romaneasca, inspirat intitulata „Dinastia Sanielevici. Printul Henric intre uitare si reabilitare". In alte vremuri, mai rabdatoare si mai sensibile la senzationalul biografic, poate ca vrednicul exeget s-ar fi straduit sa reconstituie mai detaliat intreaga istorie a stirpei, cu incalcitele ramificatii genealogice. Dar asa, constrans de caracterul didactic al propriului demers de a da o sinteza, dincolo de cele cateva conjecturi biografiste strecurate abil in tesatura unei memorabile saga, doar sugerate (Calinescu ar fi gasit cu cale sa amplifice epic povestea), criticul n-a retinut in carte decat esenta, constient de ceea ce se pierde inevitabil prin focalizarea exclusiva asupra textelor luate in vizor.

Cu toate acestea, etapele modelarii de sine sunt trasate destul de convingator, cum si ipostazele personalitatii plurivalente a intelectualului bantuit de obsesia propriei genialitati si a precedentei absolute in toate cele. Fara a intra in amanunte de prisos, comenta