În ce nădejde, ochiul, mai poate să se spele?!
"Homo homini monstrum"/ Hugo; "La ce e bună o lume modernă, dacă se inventă asemenea otrăvuri?!"/ Rimbaud; "Măcar cu trecerea anilor să devenim oameni... să devenim oameni..."/ Soljeniţîn
Şi totuşi, lumea pare spre bolgii zor că-şi face,
Hecatele pierzării sporindu-se în ea.
Estimp, înţelepciunea, ajunsă la soroace,
Lăsată-n voia sorţii, mai pâlpâie abia.
De-acum, impertinenţa-i în largul ei oriunde
Şi niciun mag nu poate s-o bage la podvig;
De-a lungul şi de-a latul, doar piezele imunde
Foiesc prin atmosferă ca-ntr-un sabat prodig.
Aşijderea dau iama jigodiile care
Se lăbărţează-n vatra unui întreg popor
(Hâzanii succesive pe sticlă şi-n ziare):
Să lumineze plebea taman cu "doxa" lor.
Şi cine să priceapă de unde-atâta ură,
De unde-atâtea zoaie prin fleancă li se scurg?
Acestor... (nuu dau nume), când zilnic se înjură,
Din zorii dimineţii şi hăt peste amurg.
Da, fraţilor, acestor "bărbaţi de rang" aşa li-i
Viaţa de "onestă", încât aş fa' pariu
Precum că şi-ar petrece-o-n vârtej de lupercalii
Prin... pudibondul secol de-acuma (şi candriu).
Şi încă da, priviţi-I, au retractile gheare
(Au gâtlegăuri faine, de peste ţări şi mări);
Au roţi pe sub pingele, grăbiţi, care de care,
Câmpii să hăcuiască şi codri acătării.
Până şi graiul ţării le pare fără vlagă,
Expectorând, fanatici, romgleză peste tot;
Cu volapük-ul ăsta gonesc prin lumea-ntreagă,
De parcă i-ar împinge din spate Behemoth.
Străbun, patriotismul, necât nu-l iau în seamă;
Drept ţintă au mangleala; arginţii, unic vis!
Mercur le este ştabul pe care îl aclamă;
Credinţa şi bunsimţul, anacronisme li-s!
