In mod cu totul excepţional (suntem cu toţii de acord că excepţiile au făcut intotdeauna deliciul regulii!), această cronică va vorbi, astăzi, despre o carte*. O carte, la rândul ei, fiindcă tot ne-am cantonat in zona exclusivităţii, de excepţie. Care – iar aici descoperim, in sfârşit, conexiunea! – forează adânc in destinul tragic şi nevrotic ce a tutelat viaţa a trei artişti plastici.

Ştefan Bertalan, Florin Mitroi şi Ion Grigorescu au fost protagonişti ai unei expoziţii cel puţin interesante. La Galeria Curtea Veche. După vernisajul acesteia, cu mai bine de două luni in urmă, celor trei li s-au deschis, apoi, porţile Palatului Mogoşoaia, intr-o spectaculoasă retrospectivă, organizată de Institutul Cultural Român. Cele două evenimente – reunite sub genericul „Cel ce se pedepseşte singur" – au fost la vremea aceea un „must" al mediului cultural. Pe care, insă noi am preferat să-l remarcăm mai profund abia acum, odată cu apariţia fulminantă a unui album, cu acelaşi titlu. Despre aceeaşi triadă, numită BMG, inclusă de astă dată intr-un gen proxim mai generos, adică „arta şi România in anii ’80-’90". Fireşte, volumul tipărit nu se substituie lucrărilor de pe simezele de la Curtea Veche. Dar poate fi socotit un document, capital prin importanţa sa, pentru decriptarea operei bizare a trei artişti a căror conştiinţă a zguduit vremurile (altminteri, destul de derutate!) din acele nervoase decenii.

Câteva cuvinte despre aspectul volumului. In primul rând, el poate fi incadrat in categoria cărţilor-obiect, prin câteva accente realmente originale. Cartonul cenuşiu, voit pauper, al coperţilor. Aparenţa, prin paginile de gardă, de şcoală primară, de inceput (amintind de primele noastre caiete dictando, invelite in coală albastră!), in care, la lansare, editorul ne invita să ne scriem propriile gânduri, după lectură. Hârtia paginilor, asemănătoare cu