Într-un reportaj în satul patronului Unirii Urziceni, câţiva săteni găsiţi de ziarişti la cârciumă declară că acesta a avut dintotdeauna bani, fiindcă şi înainte de 1990 făcea bani.

Ţăranii nu o spun nici cu admiraţie, nici cu invidie, ci cu suficienţa dublată de ironie a românului, pentru care înstăritul e un infirm: munceşte în loc să petreacă, face bani în loc să-i prăpădească, se agită în loc să aibă scaunul lui la crâşmă, e tăcut şi secretos, deşi de-aia i-a dat Dumnezeu limbă, ca să trăncănească şi să înjure stăpânirea, seceta, nevasta, porcul, şoseaua, Primăria şi soarta.

Dacă n-aş fi ştiut că ziariştii care au scormonit în trecutul omului de afaceri sunt şcoliţi şi tineri, aş fi putut să cred că citesc o demascare de altădată din "Scînteia". Gazetarii s-au contaminat de la obida invidioasă a beţivilor şi au transmis cititorilor un mesaj tot atât de prostesc ca şi părerile leneşilor despre activi, şi anume că e ceva în neregulă cu toţi cei care înainte de 1990 au fost pe ascuns capitalişti. Normal era ca în comunism tot cetăţeanul să se resemneze, iar în capitalism să învinovăţească statul că nu-i dă destul în compensaţie la resemnarea din comunism, nu să fi fost ca bişniţarii, recalcitranţi la comunism. Când vorbim de talent ne referim doar la arte şi la artişti, uneori şi la dotarea pentru învăţarea limbilor străine. Existând performeri în toate, e logic să invocăm talentul în toate: în sport, în afaceri, în şoferie, în chirurgie, în cunoaşterea firilor... Unii se nasc din genă pură, de om liber, alţii se simt realizaţi numai în relaţia strânsă cu un stăpân. Aceştia din urmă nu se întreabă cum sunt ei de fapt, ci numai cum sunt stăpânii. Din oameni care au făcut bişniţă s-au selectat însă imediat după diversiunea din decembrie 1989 cei care n-au mai aşteptat legile care să le consfinţească talentul de capitalişti. Legile au fost a