Mai întâi, o scurtă explicaţie pentru foarte puţinii cititori care nu ştiu despre ce e vorba. "Chestionarul lui Proust" e un set de întrebări folosite în jocurile de societate, prezent în albumele naive ale primei copilării. Într-o formă sau alta, sub titlul de "oracole", "teste de aptitudini" sau de "cultură generală" fiecare dintre noi am completat astfel de liste de preferinţe, antipatii, dorinţe, idealuri, autocaracterizări. În fond, e vorba de-un rudiment de test psihologic, din care, evident, poţi trage orice concluzie, sau niciuna.

Numele sub care e cunoscut - chestionarul lui Proust - provine de la răspunsurile date acestei "grile" de către Marcel Proust, păstrate în jurnalul prietenei sale, Antoinette Faure. Ulterior, ele au fost preluate în zeci şi zeci de variante, adaptate, refăcute, aduse la zi etc. }in minte că faimoasele emisiuni ale lui Bernard Pivot (seria "Bouillon de culture") se încheiau de regulă cu un potop de întrebări precipitate ce curgeau spre invitat. Pivot preluase creator chestionarul, făcuse din el punctul culminant al emisiunii. Dacă în cazul scriitorilor invitaţi răspunsurile erau previzibil spectaculoase, mi-au rămas în memorie prestaţiile a doi actori pe care-i adoram în copilărie pentru rolurile din filmele de aventuri "Cocoşatul" ori "Laleaua Neagră": Jean Marais şi Alain Delon. Am descoperit atunci nu doar doi oameni foarte complicaţi, ci şi deosebit de inteligenţi.

Într-o formă puternic modificată, Nicolae Manolescu a răspuns la un astfel de chestionar într-o carte din 1984, Julien Green şi mătuşa mea. Din lunga listă a lucrurilor care-i plac (peste cincizeci, dacă am numărat bine) mă identific abia cu vreo patru: riscul, librăriile, fotbalul, femeile. În schimb, din mult mai numeroasele lucruri care-i "displac" mi-aş însuşi aproape întreaga listă, cu câteva accente suplimentare pe stări, fiinţe, concept