Intamplarea s-a petrecut la Casa Scanteii, la inceputul anilor ’80. Un ins cu haine ponosite, sosit din provincie dupa o noapte de mers cu trenul, strabatea ezitant culoarele lugubrei cladiri, cu un manuscris sub brat.
– Pe cine cautati? l-am intrebat, gata sa-l indrum.
– Pe un tovaras…
– Cum il cheama?
– Paaai… Sunt nedormit… Nu-mi amintesc exact… Ceafagroasa… Gatlung… Sprancenedese… Asa ceva.
A trebuit sa fac un efort de imaginatie ca sa-mi dau seama ca ratacitul il cauta pe Nicolae Dan Fruntelata.
*
In 1971, am facut cunostinta cu Dinu Flamand, care era de aceeasi varsta cu mine si colabora, ca si mine, cu articole de critica literara la „Luceafarul". El mi-a intins mana si s-a prezentat:
– Dinu Flamand.
Eu i-am raspuns:
– Alex Stefanescu, tot flamand.
*
Dupa 1989, m-am grabit sa merg la Paris, fericit ca pot vedea in sfarsit Occidentul. Acolo l-am cunoscut, printre altii, pe scriitorul si omul de afaceri Leonida Mamaliga, care mi-a propus sa luam pranzul impreuna, la resedinta sa din Neuilly-sur-Seine.
La masa, spre surprinderea mea, s-a servit si mamaliga. M-am gandit imediat ca, in cursul conversatiei, s-ar putea sa apara o confuzie neplacuta intre numele gazdei si numele traditionalului aliment romanesc. Ca sa o evit, am hotarat in sinea mea sa recurg la o diferentiere terminologica si anume domnului Mamaliga sa-i spun „domnule Mamaliga", iar mamaliga sa o numesc „mamaliguta".
Iata insa ca trecand la aplicarea formulei m-am zapacit si interlocutorul meu a putut auzi la un moment dat:
– Da, domnule Mamaliguta, aveti dreptate.
Intamplarea s-a petrecut la Casa Scanteii, la inceputul anilor ’80. Un ins cu haine ponosite, sosit din provincie dupa o noapte de mers cu trenul, strabatea ezitant culoarele lugubrei cladiri, cu un manuscris sub brat.
– Pe cin
