Fiecare din ultimele filme ale lui Sergiu Nicolaescu s-au dorit recapitulări de senectute ale unei opere complexe menite a-l impune prin evi pe spiritus re(fle)ctor, pe creatorul de geniu cu avatariile sale. În Orient Express (2004), Sergiu lua chipul emfatic, grandilocvent al prinţului Moruzzi, trăind din amintirea tinereţii tumultuoase întruchipată de Dan Bittman, cel cu albumele holografice Banii vorbesc ("Banii vorbesc, Banii vorbesc,/Unii te ridică, alţii te lovesc etc") sau Stai în poala mea, hit hâtru al cărui refren plin de substanţă nu mi l-am putut scoate din minte în timp ce-l vedeam pe Bittman în rolul unui Nicolaescu mai tânăr şi mai rock: "Stai aşa, stai aşa, stai aşa în poala... mea". În Supravieţuitorul, tinereţea de cursă lungă a comisarului Moldovan era revizitată cu ajutorul actorului ceh Petr Falc, care printr-o fină prestidigitaţie vorbea cu vocea viril scrâşnită a pistolarului interbelic, spaima legionarilor conduşi, adesea pe ultimul drum, de Paraipan (Gheorghe Dinică). Ce nu mai poate comisarul la senectute, poate fostul model Petr Falc, oricum ar fi, chiar pensionat, comisarul atrage femeile frumoase, care roiesc în jurul lui precum muştele cântând cu spor. Olimpiada geriatrică continuă şi în Carol I, unde Nicolaescu, plictisit de atâtea sosii, îl prezintă pe Sergiu Nicolaescu, un Carol de tinereţe puţin cărunt, cu barba neagră, postişă lipită al naibii de prost, ca o bucată de hârtie igienică de popou - trebuie să recunoaştem că mult mai prost îi stătea lui Alexandru al II-lea. În docudrama nicolaesciană, Nicolaescu îl interpretează pe Nicolaescu, care-l joacă aproape postmodern pe Carol I, care graţie lui Nicolaescu a redobândit demnitatea deplină, cea pe care ţi-o conferă un film bine realizat pentru eternitate, un film ca un epitaf. Istoria rescrisă de regizor după chipul şi asemănarea sa devine, paradoxal, istoria lui Nicolaescu în