Cele cinci scrutine desfasurate din jumatate in jumatate de an din mai 2007 incoace au anesteziat electoratul; neobisnuit cu o asa dinamica politica, corpul electoral s-a refugiat, ca de obicei in vremuri de restriste, in spatiul privat. Ca altadata stramosii lor in fata invaziilor barbare, alegatorii au ales sa se retraga. Acest puseu de abandon civic a dat politicienilor atuul de care aveau nevoie pentru a culpabiliza intreaga societate romaneasca. Intre timp insa, nu au intreprins nimic concret pentru a contracara absenteismul. Pentru a ramane totusi in atentia publica, actorii politici au mizat pe tactica socului si a violentei. O mai facusera si altadata, dar acum violenta suplineste totul.

Recursul la solutiile cele mai radicale in privinta comunicarii politice nu sunt doar un semn al cinismului si al degradarii moravurilor sub impactul transformarii consumatorismului intr-un surogat ideologic, ci si o consecinta a incapacitatii structurale a politicienilor romani de a accepta sau recunoaste alte practici politice decat cele ce se bazeaza pe violenta. Pana acum, violenta s-a limitat doar la limbaj, dar de acum incolo – mai ales in conditiile unei crize economice cu final incert – lucrurile pot evolua. Iar una dintre cauzele propagarii virale a violentei trebuie cautata in majoritarismul din ce in ce mai agresiv promovat de partide si de presedintele Traian Basescu. "Adevarurile politice" de tipul ideii ca doar castigatorul merita totul, pe cand invinsul trebuie desfiintat, ca politica este un razboi, ca violenta este inerenta dezbaterii politice si intreaga simbolica a competitiei "sportive" care a invadat media au ocultat caracterul consensual al politicii democratice.

Referendumurile personalizate din 2007, apoi alegerea directa prin sistem majoritar a presedintilor consiliilor judetene si doza mult prea mare de majoritarism de