De la Élévation a lui Baudelaire încolo, modernitatea, mai timpurie ori mai coaptă, a lecuit căderea ce i s-a dat printr-un, rareori dezminţit, chef de înalturi. Totuşi, ce deosebire, în rostul literelor noastre, între Excelsior-ul lui Macedonski, din ultimii ani ai secolului XIX şi, bunăoară, Urcuş-ul lui Voiculescu... Apărut, acesta din urmă, în 1937, la Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II".
Nu e nici un avînt în aceste versuri ale unei anevoioase desprinderi, ale unei penitenţe a lepădării de lume: "Auzi-l greu din aur lăuntric cum se urcă/ Sunetul sufletului sleit" (III, în Cupa). O lume apăsată de veşnice neputinţe, de zăgazuri de şovăială: "Boltisem vremea'n jurul molaticei copile.../ Mi-au luat-o 'n afunzişuri când au trecut în drum/ Pe sub arcada celei mai joase dintre zile/ Corăbiile toamnei cu punţile de fum." (IV, în Cupa). O suferinţă ascunsă, delicată, într-o viaţă colţuroasă, care te forţează, aspru, să urci, păstrînd, dureros, asupra căderilor, tăcerea: "Cântecul ce'n sârg/ Zămislişi aseară/ Nu-l mai da la târg/ Nu-l trimete'n ţară.// Vor pentru norod/ Chiote de piatră./ Puiul tău schilod/ }ine-l lângă vatră.// Cântă-ţi-l tăcând/ Neclintind o buză,/ Din cobuz de gînd,/ Nimeni nu-l auză." (Din cobuz de gând). Era o vreme de fapte, nu de gînduri, bietele gînduri... Citind acest scurt adio primei, intimiste, confesive, modernităţi, nu poţi să nu te gîndeşti că nu ştia Voiculescu cîtă dreptate avea să aibă! Chiotele de piatră vor face cîndva, nu peste mult, literatură.
Poate că nicăieri mai bine nu se-ntîlneşte acest volum tîrziu (îi vor urma, dintre antume, doar Întrezăririle-le, în 1939) cu silfii modernităţii decît în Imn sufletului, o polemică - deşi e departe de Voiculescu asemenea cuvînt... - cu bolovanii: "Unde n'ajung piatră, nici braţ bont,/ Peste vastul vânt svârlit avuzuri,/ Să culeagă 'naltele a
