Viorica Boureanu e din Călăraşi. "Nu mi-a plăcut niciodată să mă plâng. Am ţinut în mine. Poate că de-aia am atâtea riduri acum pe faţă", îşi începe povestea doamna Vali. Are 56 de ani. "1989 cred că a fost unul dintre cei mai dificili ani.
Lucram la fabrica de confecţii Călăraşi", îşi aminteşte femeia venită astăzi în vizită la fiica sa, stabilită în Bucureşti. Are grijă de nepoţelul de 3 ani. "La lucru era bine. Nu aş avea de ce să mă plâng. Munca era grea, obositoare, mie însă îmi plăcea foarte mult. În fiecare zi trebuia să îţi faci planul. Pe formaţie mică, planul era de 200 de cămăşi pe zi. Dar la ele lucram cam 10-15 persoane. Eu puneam nasturii, o alta manşetele la mâini, alte fete gulerele şi tot aşa. Nu lucram eu singură la o cămaşă. Dacă depăşeai norma, te plăteau în plus. Salariul meu pe atunci cred că era cam de 4.000 de lei, în condiţiile în care o pâine era 3 lei şi 50 de bani, ne descurcam. Nu mă pot plânge.
Se mai dădeau şi prime, dacă erai un angajat bun, dacă nu aveai întârzieri, dacă nu erau reclamaţii la adresa ta. Am căutat tot timpul să îmi fac munca aşa cum trebuie. Mă uit acum la îmbrăcămintea care se face. E strâmbă, plină de aţe pe dedesubt. Păi, noi, după ce terminam o serie de cămăşi, de exemplu, luam pauză 10-15 minute, ne aşezam linie, la cap de bandă, una lângă alta, şi piguleam fiecare cămaşă, pe dedesubt şi pe faţă, de fiece firişor de aţă, să nu atârne nimic.
Treaba mergea foarte repede, erau maşini electrice. Iar modelele erau extraordinar de frumoase. Îmi aduc aminte că făceam nişte rochiţe minunate pe care le exportam la ruşi. Ei erau înnebuniţi după ele. Trebuie să recunosc că eu pe cele două fete ale mele numai de-acolo le îmbrăcam. Se întâmpla să se întoarcă câţiva baloţi de haine dintre cele exportate. Ba pentru că găsea ceva descusut, ba pentru că se murdăreau hainele de ceva,
