* la Ţăcău, în Insula Mare, bătrânii n-au uitat cum se trăia în vechea Baltă a Brăilei şi cum istoria i-a prins între diguri, forţându-i să înveţe un alt mod de a fi

Insula Mare a Brăilei - 70.000 hectare de teren arabil prinse între diguri şi înconjurate de-o parte şi de alta de Dunăre, ca într-o eternă îmbrăţişare.

Nu de mult, acum vreo 50 de ani, când digurile încă nu existau, zona era la cheremul fluviului, care-o inunda primăvară de primăvară, alimentând zecile de bălţi şi privaluri cu apă, peşte şi aluviuni bogate în nutrienţi. Pe atunci, i se zicea Balta Brăilei şi era ca o deltă mai mică, împărăţie a stufului, teritoriu stăpânit de ţânţari şi dominat de legende cu de-alde Terente şi alţii ca el. Pe urmă, după ce au au venit la putere, comuniştii au zis că e mai bine să se renunţe la bălţile cu stuf, sursă permanentă de peşte şi să se facă îndiguire, iar dincolo de diguri să fie câmpuri mănoase, cu recolte bogate, pentru ţară şi pentru export. Cât de înţeleaptă a fost această decizie încă nu s-a stabilit cu certitudine. Unii spun că s-a făcut bine ce s-a făcut, alţii că a fost o mare prostie. Dincolo de polemicile specialiştilor în agricultură şi ecologie, îndiguirea a afectat vieţile a mii de oameni din satele împrăştiate în fosta zonă inundabilă. În Brăila li se spunea băltăreţi sau băltăgani. Chiar şi astăzi li se mai zice aşa, fiindcă tot oamenii apelor se cheamă că sunt, chiar dacă trăiesc între diguri. Cum au primit ei vestea că or să scape de inundaţii şi or să trăiască doar pe pământ uscat, ca tot restul lumii? "Eu am plâns după căsuţa mea din lunca Dunării, iar vreo doi ani nu m-am mutat dincolo de dig, pe noua vatră a satului", îşi aminteşte Georgeta Orhianu, din Ţăcău, comuna Măraşu. Ea şi bărbatul ei, Ion, au acum 76 de ani, iar îndiguirea au prins-o în tinereţe, când abia se luaseră şi se chinuiau să-şi facă un rost pe lume. Ne-au poves