Periodic, fiecare om simte nevoia să-şi răscolească amintirile. E ca şi cum o irepresibilă dorinţă de a-ţi verifica istoria te împinge la retrăirea întîmplărilor trecute. Numai că dorinţa aceasta nu ţine de vanitatea unei conştiinţe care, folosindu-se de trecut ca de o pîrghie subiectivă, îşi arată ostentativ virtuţile apuse, cît mai degrabă de o firească reacţie de conservare: reacţia celui ce presimte că, fără readucerea în minte a trecutului, identitatea i s-ar preschimba în aburi. Ne întoarcem în trecut spre a nu uita cine sîntem.

Partea delicată a acestui regres temporal este că nimeni nu-şi poate sări etapele vieţii şi, mai cu seamă, nu le poate înfrumuseţa. E vorba de clasica neputinţă de a-ţi împodobi viaţa atunci cînd o judeci în lipsa unor martori exteriori. Pe scurt, pe alţii îi poţi minţi în privinţa trecutului, păcălindu-i prin omisiuni sau inducîndu-i în eroare prin ajustări prielnice, dar pe tine nu te poţi amăgi. E ca şi cum ai suferi de o infailibilitate mnezică care te sileşte să stai cu ochii deschişi, nemaiavînd putinţa de a-ţi juca ţie însuţi farse: ştii prea bine cine eşti şi cum ţi-a fost viaţa. Neputinţa de a juca teatru în faţa ochilor intimi face ca o carte autentică de memorii să nu fie o parcurgere în amănunt a evenimentelor vieţii, după tipicul unui jurnal ţinut la zi, cît o cernere a lor în numele unui criteriu de ordonare.

În linii mari, există două astfel de criterii: primul este cel obişnuit, când trecutul are ca punct de referinţă propria persoană. În acest caz, detaliile vieţii se adună în albia unui con care se îngustează pe măsură ce se apropie de momentul prezent. E ca vadul unui rîu care se subţiază pe măsură ce apa i se apropie de locul de vărsare, şi asta graţie unghiului autoreferenţial. Căci cine descrie lumea din unghi propriu nu are cum să nu-i absoarbă diversitatea în pîlnia acelui unghi. Tot ce