Dispreţuit de Picasso care l-a condamnat în sentinţe fără drept de apel de genul "opera sa este o succesiune de indecizii" sau "nu este cu adevărat un pictor modern", Pierre Bonnard a fost multă vreme socotit un anacronism: un impresionist creând multă vreme după ce impresionismul îşi trăise viaţa.
Lipsa de înţelegere a afectat în special aprecierea creaţiei târzii a pictorului. Chiar şi cei dispuşi să accepte caracterul novator al lucrărilor sale de tinereţe, din anii mişcării "Nabis" şi ai prieteniei cu Vuillard, au refuzat să recunoască modernitatea lucrărilor concepute de Bonnard după ce s-a stabilit în sudul Franţei în anii '20.
Recent însă, opinia criticii şi a publicului s-a schimbat. Expoziţii organizate în lumea anglofonă, cum ar fi multiplele manifestări dedicate pictorului francez la Phillips Gallery din Washington sau marea retrospectivă din 1998 pe care Muzeul de Artă Modernă din New York a conceput-o în cooperare cu Tate Gallery din Londra, au contribuit la o reevaluare a operei sale, demonstrând locul singular al creaţiei lui Bonnard în istoria artei secolului al XX-lea. În consecinţă, astăzi suntem mult mai dispuşi să acceptăm că Bonnard nu numai că nu a fost un urmaş servil al preceptelor impresioniste ci şi faptul că a fost de multe ori mai radical în alăturările de culoare decât pictorii fauvi, că imaginile sale pot fi mai complexe şi mai misterioase decât cele cubiste sau suprarealiste.
O recentă iniţiativă a Muzeului Metropolitan - o primă expoziţie consacrată exclusiv scenelor de interior şi naturilor statice pictate de Bonnard între 1923 şi 1947 - a subliniat din nou originalitatea creaţiei târzii a pictorului francez.
Spre deosebire de impresionişti, Bonnard a evitat cu obstinaţie să picteze "după natură". În schimb, lucru mai puţin cunoscut, a folosit constant mici schiţe şi semne graf
