Exilat de mai bine de un sfert de secol în Canada, Constantin Stoiciu este un autor al cărui nume nu mai spune mare lucru cititorilor din generaţia căreia îi aparţin, necum celor foarte tineri. A plecat din România în anul 1981 (în vremea aceea abia intrasem la facultate şi, sincer să fiu, nu averam habar de eventualele sale cărţi anterioare) şi, ca în atâtea alte cazuri, numele său a fost imediat şi definitiv prohibit până la căderea regimului comunist. Ulterior am aflat că este scenaristul unor filme luminoase din anii '60-'70 (Dimineţile unui băiat cuminte, de pildă), ceea ce îndeamnă la o revizitare şi, de ce nu, la o reconsiderare a operei sale.

Romanul Răfuieli este, într-o primă instanţă, ceea ce s-ar putea numi spovedania unui învins. Scris la persoana I, conţine pagini de un real dramatism existenţial, extrase parcă dintr-un jurnal al disperării. Victor Victor (un nume pe care încărcătura simbolică, în contradicţie flagrantă cu destinul personajului nu-l scuteşte de o deranjantă penibilitate) este un om fără calităţi, mediocrul perfect din anii "de măreţe împliniri" ai epocii comuniste. Şansa lui de a ieşi din anonimat a fost fuga din ţară a soţiei cu un cap al serviciilor secrete devenit, în urma defecţiunii, erou al luptei anticomuniste. Pe măsură ce notorietatea fostului securist (în filigran se vede destul de clar portretul generalului Pacepa) dobândeşte, graţie propagandei care i se face în presa occidentală, proporţii mitice, soţul înşelat se bucură şi el de o tot mai mare reputaţie de "încornorat al naţiei". O celebritate la fel de tristă ca întregul lui destin, dar totuşi funcţională. Marea artă a lui Constantin Stoiciu este dată de sensibilitatea sa socială cu totul specială, de talentul de a zugrăvi existenţele cenuşii, terne, oamenii care trec pe lîngă istorie, lepădaţi de orice iluzie. Comunismul a fost, la nivelul vieţii fiecăruia,