Recent, pe la jumătatea unei zile de week-end, urmăream, pe un post de televiziune, o emisiune al cărei moderator era un cunoscut scriitor, secondat de un distins profesor universitar, a cărui studentă am avut onoarea să-i fiu, preţ de un semestru, cândva.

În cadrul emisiunii cu pricina, în care nu se discuta doar literatură, a venit vorba, la un moment dat, despre preconizata grevă a profesorilor şi, implicit, despre învăţământul românesc. Fiind o emisiune interactivă, a intervenit în direct o telespectatoare care, după ce a elogiat, sub toate aspectele, învăţământul anterior lui '89, de care a beneficiat, a incriminat vehement actuala stare a sistemului, neuitând să adauge că a renunţat la medicamente necesare propriei sănătăţi, pentru ca fiica, studentă, să-şi poată xeroxa nişte cursuri (să întreb ce s-ar fi făcut pe vremea când în România nu existau nici xerox-uri, nici cursuri de vânzare?!). întrucât amplul monolog n-a fost contrazis întru nimic de gazdele emisiunii, ba chiar, în bună măsură îl aprobau, am intrat şi eu în direct, încercând să le amintesc celor care au "uitat", o serie de aspecte din viaţa elevilor şi studenţilor epocii evocate cu nostalgie. De pildă, i-am informat pe cei care n-au fost niciodată studenţi că, în anii '70, pentru perioada vacanţelor - indiferent de durată - studenţii nu primeau bursă. "Fiţi mulţumită că aţi primit bursă; astăzi nu se mai dau!" a răspuns prompt d-l profesor. Pardon, domnule profesor, dar atunci de ce studenţii de azi solicită majorarea burselor pe care le primesc inclusiv în vacanţe?! N-am avut când să-i adresez, cu tot respectul, această întrebare retorică, eventual menţionând şi faptul că azi, nefiind obligatorie frecvenţa la cursuri, studenţii pot să se angajeze, căci m-am grăbit să mă refer la situaţia elevilor anilor '80, situaţie constatată de pe poziţia cadrului didactic, nu înainte de a-i da p