În poezia lui, Dan Coman se arată sedus de mirajul limbilor necunoscute ori chiar inexistente. Îndatorate unui idiom coborât cu hârzobul din alte lumi, cărţile lui, fireşte, nu răspund la nici o întrebare, dar, mai mult decât atât, nu lămuresc nici un cuvânt. (Aşa stăteau lucrurile în primul său volum, din 2003, anul cârtiţei galbene, aşa continuau exploziv, doi ani mai târziu, în ghinga. Cât despre titlul singurei antologii publicate de el până acum, d great coman, acesta nu e decât în aparenţă lumesc.) O atare înclinaţie deviant lexicologică, filtrată mărunt prin grilă surrealistă, l-a condus, cu siguranţă, la elaborarea delicatului Dicţionar Mara (ghidul tatălui: 0-2 ani). Convenţia e mai întâi instituită, prin toţi porii, şi abia apoi răsturnată. Ideea de colecţie structurată sobru precedă ideea de poezie a gesturilor imprevizibile. Pagina de gardă a volumului, ortografiată în premieră cu majuscule, e, la rândul ei, destul de grăitoare. Coman îşi normează şi îşi protejează, chiar dacă arbitrar şi halucinant, trezoreria lingvistică. E un semn al conştiinţei.

Inventarul acestui vocabular improvizat pare, totuşi, consistent: lâu, lăţuştă, lămulită, Mala, zită, tlinda, zboale, pentlu, tă, ale, godont-godont, ţţţ-ţ, ţţţ-ţ, luku-luku, ţuku-ţuku, etc. Acesta nu e decât substratul. Nucleul dur. Căci mai există şi împrumuturi. Aproape orice titlu, de la particulă până la sintagmă, reprezintă, astfel, o intrare concludentă în Dicţionarul Mara: nopţile mici, luna, noile dimineţi, supă de pui, viaţa la trei săptămâni, aerul, frica, chicco, nurofen, baia, vorbele mari ale omului, alăptarea, musafiri, măr cu biscuiţi, plapuma, jucării, pampers, degeţica, tatăl (după cinci zile), începutul. Există, pe lângă multiplicităţile de sensuri, şi omonimii, de vreme ce titlul unui poem se pretează la repetiţie.

Vom avea, aşadar, în ce priveşte poemul de dr