Cu bucuria de a se fi regăsit (normal să se regăsească după o pauză pe care o considerase pe nedrept fatală, pauzele fiind benefice şi de dorit dacă nu sunt prea lungi), Monica Patriche, al cărei prim manuscris cu poezii îl comentam la Post-restant acum vreo doi ani, el s-a întrupat într-o carte norocoasă totuşi, intitulată Dar de nuntă, lucrată cu grijă şi acoperind o temă sensibilă mai puţin gustată de colegii ei de generaţie pentru că textele ei par cuminţi şi la locul lor.
Se plângea, de-a lungul lunilor uscate, fără inspiraţie, fără elan, că poezia a părăsit-o, şi nici vorbă să mă creadă pe cuvânt că nu are de ce se teme, şi să aibă răbdare. Aşa se depăşesc etapele, încet şi cu migală, aşteptând să-şi reîncarce rezervoarele, acum simţindu-se iarăşi împlinită şi rodnică. Pe spaţiul întotdeauna insuficient de la pagina 30, iată câteva dintre poemele noului său manuscris de poezie pe care şi-l intitulează Memoria fluviului (scrisori către o prietenă):
Memoria fluviului
(Scrisori către o prietenă)
Aparţin ţărmului. Valurile au memoria
Vie. Trecutul meu se varsă odată cu ele.
Memoria mi-e vindecată. Mă va salva.
Memoria mă ajută să înţeleg şi să cred.
Am încetat să scriu pe ape
Numele celor absenţi. Sunt trează
Şi scriu despre prezenţa mereu ascunsă
Pe ţărm.
Poemul mi te aduce în minte,
Te păstrează acolo.
Mă lupt cu valurile şi cu memoria lor.
Nu pot schimba data naşterii mele,
Ziua în care m-am îndrăgostit
Sau ziua în care am văzut prima dată
Dunărea.
Apă stăruitoare - memoria. Apă plecând
În sus, către Domnul. Glasul Lui peste tot.
Ziua aceasta, un drum de la
Dumnezeu înspre Dumnezeu.
Iubesc oraşul cu străzi lichide.
