Pe 16 august 1977, când radiourile din întreaga lume şi-au oprit programul pentru a anunţa că Elvis Presley a murit, Michael Jackson se pregătea să împlinească nouăsprezece ani şi să devină cel mai iubit, vândut şi controversat idol pe care l-a dat cultura populară.

Elvis şi Michael - două genii care şi-au marcat generaţiile, au schimbat muzica şi au sfârşit înainte de un timp care nu i-a încăput. Între vieţile lui Presley şi Jackson sunt câteva asemănări care s-ar putea să le folosească celor care studiază psihicul omului îngropat în adoraţia devoratoare a semenilor.

Elvis Presley a murit drogat şi stingher. ”Sunt singur ca iadul” sunt patru cuvinte pe care le-ar fi rostit, nu cu mult înainte de sfârşit, deşi s-ar putea să nu fi fost chiar aşa. Sigur e că, după ultimul său concert, criticii au scris: ”Nu a fost un concert, a fost strigătul de ajutor al lui Elvis”. Un strigăt fără ecou.

Treizeci şi doi de ani mai târziu, Michael Jackson se pregătea să revină pe scenă, la Londra, într-un turneu de cincizeci de concerte, cincizeci de strigăte de ajutor. ”Vor fi ultimele. Gata. Asta e!”. În tot timpul ăsta, Michael Jackson schimbase tot în muzica pop, reinvetase mişcări de dans care sfidaseră gravitaţia, susţinuse concerte mai grandioase decât oricine altcineva, vânduse mai multe albume decât oricare artist înaintea lui şi după el.

Treizeci şi doi de ani mai târziu, îmbătrânit, aproape desfigurat de operaţii estetice, acuzat de pedofilie şi achitat, bolnav de cancer, dependent de analgezice şi falit, Michael Jackson a murit în urma unui stop cardiac. Inima muzicii s-a oprit, televiziunile din lumea întreagă şi-au întrerupt programele obişnuite, iar prezentatorii au luat figurile triste şi ipocrite pe care le iau când dau veşti proaste: ”A murit Michael Jackson”.

Povestea unei utopii

Între cei tre