Astfel, argumentele-standard ale şaizecismului se găsesc mai cu seamă in „Literatura română sub comunism. Proza" a lui Eugen Negrici: cu toate „jumătăţile de adevăr" (şi, fatalmente, cu toate „jumătăţile de minciună") pe care le-au propagat in vremea defunctului regim, scriitorii români atraşi de morbidul şi obsedantul deceniu şase au incercat măcar să dea o replică ideologică sistemului; ceea ce nu s-ar putea spune şi despre postmodernii noştri, care, deturnând reflecţia istorică şi morală către un simplu joc al scriiturii, s-ar face vinovaţi de o aşa-zisă „nocivitate involuntară". Replica cel mai bine articulată a optzecismului postmodern a dat-o Carmen Muşat in „Strategiile subversiunii"*, volum apărut in 2002 (anul in care a fost publicată şi sinteza lui Negrici) şi reeditat de curând la Cartea Românească. Numai că, deşi autoarei ii displace in mod vădit limbajul esopic al prozei şaizeciste, cartea nu-i un alt manifest postmodern, după cum nu e nici o nouă monografie a curentului in varianta sa autohtonă: tipul de abordare exersat de către Carmen Muşat ţine mai degrabă de ceea ce inginerii numesc „analiză de sistem". Adică, in cazul de faţă, o expertiză care, asociind generalizările temerare cu incursiunile pe teren, incearcă să determine modul in care filtrul pervers al ideologiei comuniste a alterat funcţia discursului literar; ori, dimpotrivă, tacticile prin care literatura a reuşit să bată ideologia cu propriile sale arme. De altfel, ceea ce distinge – şi, in multe privinţe, surclasează – „Strategiile subversiunii" in raport cu celelalte abordări ale prozei optzeciste este importanţa sporită acordată atât dimensiunii (implicit) politice a postmodernismului, cât şi contextului instituţional al României totalitare. Deşi Carmen Muşat pare să accepte fără rezerve caracterizarea postmodernismului românesc ca „postmodernism fără postmodernitate" (