Cazul iranian ne ofera inca o dovada a caracterului subversiv al alegerilor, pentru regimurile care mimeaza guvernarea populara. Nici politologii, nici opozantii si, din fericire, din nici dictatorii nu pot prevedea cind anume votul se transforma dintr-un exercitiu formal intr-o adevarata manifestare de vointa. Situatia de la Teheran este urmarita cu atentie de comunitatea internationala, mai ales in contextul aspiratiilor nucleare ale Iranului. Indiferent care va fi rezultatul, s-a produs o bresa in cadrul regimului, insa perioadele de confuzie si tulburari interne au, adesea, consecinte periculoase pe linia politicii externe. Iesind insa din sfera politicii internationale propriu-zise, putem remarca asemanarile intre ceea ce se intimpla acum in Iran si cazul sirb sau revolutiile colorate din fosta Uniune Sovietica. Evident, comparatia nu poate fi dusa prea departe, insa avem acelasi tipar al unui regim non-democratic ce incearca sa-si legitimeze puterea prin intermediul votului popular - avind grija ca rezultatul sa-i fie favorabil. Si al unei opozitii mai mult sau mai putin coerente, care foloseste momentul postelectoral si acuzatiile de frauda pentru a forta o deschidere a regimului. Am folosit intentionat termeni largi (si vagi) pentru a sugera diversitatea circumstantelor si strategiilor actorilor, pentru ca exista - trebuie sa o repetam - diferente uriase intre Serbia si Kirghistan sau intre Ucraina si Uzbekistan. De la caz la caz, ambitiile guvernantilor difera: sa se infatiseze ca promotori ai unei democratii de tip occidental sau european, sa-si valideze periodic conducerea despotica prin mecanismul electiv sau - cazul Iranului - sa inainteze un model original de combinare a conducerii teocratice cu organe politico-administrative legitimate de popor. Mari si mici, blinzi sau singerosi, dictatorii trebuie sa se fi convins ca organizarea de alegeri devine la