Satul oltenesc, cu viaţa sa bine aşezată şi rostuită, când ţăranul trăia după legi nescrise, în credinţă, cu frică de Dumnezeu, vorbeşte despre o lume plină de har, cu poveşti încărcate de mister. Toate trăiesc astăzi în file de carte sau în memoria celor care nu au uitat, asemenea lui Sorescu, drumul spre Craiova cu carul.

Preocupările zilnice, minunile lumii, precum cea trăită de Petrache Lupu de la Maglavit, sau horele în strai de sărbătoare, obiceiurile şi tradiţiile ţinute cu sfinţenia moştenirii de la străbuni erau lucruri importante într-o lume în care vieţile se consumau în armonie cu natura. Gura satului şi frica de Dumnezeu erau adevărate legi dintr-un cod nescris. Oamenii îşi duceau viaţa după aceste principii. Poveştile regăsite în pagini vin să ilustreze ca nişte tablouri lumea satului oltenesc. În mijlocul satului erau fierarii, meşterii care ascuţeau fierul plugului, dregeau osiile carului, băteau sapele, ascuţeau secerile sau puneau „un zbanţ“ la lanţul foarte gros de la car, numit „opritori“, totul, în schimbul unei plăţi în natură, fie pentru atâtea site de făină, atâtea de untură, atâtea carafe de vin. Ceva mai încolo se afla cârciuma lui Tudorache, un personaj descoperit în paginile scrise de Veronica Şarlă Călin. În acest loc, veneau sătenii în zi de primăvară până în toamnă şi puneau la cale trebile satului. Şi pentru că gâtlejul se usca de atâta vorbă, nimeni nu părea să obosească în timp ce se turna în pahar. Şi atunci când se termina vinul, „făceau comina la cazan“. Şi ţuica le era dragă, căci, „de te durea capul, udai un ştergar cu ţuică şi te legai la frunte. Te durea burta, beai un păhărel de ţuică îndulcită cu miere. Te durea măseaua, ţineai ţuică-n gură la măseaua bolnavă şi nu era nici un necaz dacă scăpa pe gât. Te durea piciorul, cotul, puneai comprese cu ţuică. Erai răcit - frecţie cu ţuică. Aveai febră, te înveleai cu ţu