La Celaru, vestea a ajuns cu puţine minute înaintea noastră. Oamenii se privesc unul pe celălalt, nedumeriţi. S-ar răzvrăti, dar se tem. De ce să iei un copil de 19 ani? Vineri încă se rugau pentru viaţa ei. Dumnezeu ar mai fi putut face ceva. Acum, totul s-a terminat...

Comuna e liniştită, ca între două ropote de ploaie. Poarta casei Alexandrei e deschisă. Un bărbat se apropie de ea, aducând un suport pentru lumânări şi un doliu mare, cu cruce deasupra, pe care-l atârnă într-un cui de zidul casei. Vestea s-a răspândit ca fulgerul. Câteva case mai încolo, câţiva vecini stau tăcuţi, cu capul întors. „Scumpa de ea, tinerica“, şopteşte o femeie, şi lacrimile îi curg potop pe obraji. „Un copil aşa de dulce, de respectuos. Asta n-a fost duşmănie, băiatul ăla care a omorât-o nu putea să facă dinadins asta“, zice Ana Haralambie. Stă pe băncuţa şubredă din lemn. Nu mai are nici cuvinte. Ce să mai spună? Cine s-ar fi gândit? „Era frumoasă foc şi c-o vorbă dulce. Fată, Genă, ce mai sta la tine şi le curăţa ălor mici cartofi!“, şi-aminteşte Constanţa Poştaru, o rudă mai îndepărtată de-a fetei, uitându-se înspre Dumitra Răsucea, vecina din stânga. „Trăgeam speranţă până acum câteva minute că s-o întoarce teafără acasă. Da’ acum s-a terminat. Şi s-a terminat şi cu ai ei, cu maică-sa şi cu taică-su...“, spune aceasta din urmă.

Pânge satul

Ana plânge mereu, încetişor. „Acum două săptămâni a venit pe aici. Învăţa pentru examene. I-am spus: «Gata, termini, îţi faci şi tu gagic să te măriţi. Şi mi-a răspuns: Nu, nu, tanti Ana, că vreau să dau la facultate». Nu mai apucă nimic. Nici părinţii ei, bieţii, n-or să mai fie socri. O iubeau ca pe ochii din cap“. Două locuinţe mai departe, alţi vecini stau de vorbă despre tragedia abătută peste familia Iancu. Alexandra era singură, nu mai avea fraţi. „O fată cuminte. Cum mă vedea îmi dădea săru’mâna de la poar