În primăvara lui 1989, Sorin locuia în Geoagiu-Băi şi împlinea 24 de ani. "Era deja mult prea mult pentru ceea ce speram să fac până atunci. La începutul anului îmi încolţise în minte un plan. Mă săturasem să tot încerc la facultate, să pic vara cu 7,50, iar toamna să nu pot scoate un 5 ca să intru. Devenise un coşmar.
Părinţii mei au încercat să mă angajeze la şcoala unde lucrau ei de mulţi ani, dar nu s-a putut. Şi aşa, am ajuns să lucrez strungar, la o fabrică dintr-un oraş, la vreo 20 de kilometri de casa părinţilor mei. Nu era deloc plăcut şi nici nu mă simţeam mândru de contribuţia mea la realizarea planului fabricii. Eram un banal muncitor într-o fabrică a cărei menire era, şi acum cred asta, să te facă robotul perfect. Nu vorbeam aproape deloc unii cu alţii, fiindcă nu ştiam cine cu cine «stătea la poveşti», când pleca din uzină. Doar ceva despre vreme, desigur, şi despre năzdrăvăniile copiilor, cei care aveau. Dar nu întotdeauna. Eu ştiu că mă rezumam la vreme.
Singura plăcere, să zic aşa, era pauza de prânz, de 40 de minute, când, în timp ce mâncam un sandviş, mai citeam dintr-o carte. Luată, desigur, din biblioteca alor mei sau de la biblioteca din comună. Nici măcar cărţile pe care mi le doream nu puteam să mi le cumpăr. Îmi aduc aminte şi acum că oricât am încercat să le înduplec pe librăresele din comună să-mi pună şi mie cărţi deoparte atunci când primeau (le-am dus jumate din florile mamei şi altele, culese de pe unde se nimerea, plus o mulţime de prăjituri de casă), n-am avut succes.
Era chiar deprimant când auzeam la ce oameni ajungeau cărţile bune şi am mari îndoieli că le citeau. Dar îmi plăcea şi să recitesc, aşa că nu era o problemă pentru mine. Aveam un coleg, mai hâtru aşa, care, după ce mă saluta dimineaţa, îmi zicea mereu: «Şi cărţile matale ce zic azi, e de bine?», şi începea să râdă. Nici măcar la
