Povestea unui izvor

Candva, demult, cand lumea traia doar in pace si multa iubire, doi oameni misteriosi, simpli drumeti in straie ponosite, cutreierau din zori si pana seara falnicii munti din acel colt de tara, care astazi se numeste Marginimea Sibiului. Feriti de lume, umblau numai prin locuri necalcate de piciorul omului, prin jnepenisuri salbatice ori prin maruntaiele padurilor. Vedeau de-acolo toate satele de la poalele muntilor, toata ravna si viata taranilor, se bucurau de puternica lor credinta, de sarbatorile lor, ori se desfatau admirand minunatele privelisti, verdele viu al pasunilor, suieratul padurilor si tihna stanelor de oi de pe culmile Cindrelului. Vedeau toate astea si erau cu sufletul impacat. De buna seama, neobositii ratacitori nu erau niste oameni oarecare. Aveau atata blandete si dragoste in priviri, cum numai Dumnezeu sau sfintii lui puteau avea. Si cum nimeni pe lumea asta n-avea cum sa imite chipul celui de sus, invaluit cu nimb stralucitor, inseamna ca unul din ei nu putea fi decat insusi Creatorul cerului si-al pamantului. Intr-adevar, cei doi calatori erau chiar Dumnezeu si Sfantu' Petru, iar rostul lor era sa cutreiere pamantul in lung si-n lat si sa vada cum mai arata lumea dupa facerea ei. Si cum umblau ei, intr-una din zile, pe la pranz, li s-a facut foame si s-au oprit sa manance la umbra unui fag urias. Doar apa n-aveau cu ei, si cum prin preajma nu susura nici un fir de izvor, Dumnezeu a facut cativa pasi pana la un luminis, si apropiindu-se de o stanca, a atins cu degetul o crapatura din piatra si numaidecat, din locul ala, a inceput sa curga o apa limpede precum cristalul. "Doamne, i-a zis atunci Sfantu' Petru, fa o minune ca din izvorul asta sa curga mana cereasca in loc de apa, o licoare care sa vindece toate bolile pamantului. Ca sa stie toata lumea de puterile tale si sa-si intareasca cu totii credinta." Tare s-a