Nu putem fi oricum în viaţa asta, doar cum a vrut Dumnezeu când am venit pe lume, cum a fost să fie scris în stele atunci, la naştere. Nu cred că Dumnezeu a vrut ca unii să fie hoţi, alţii criminali, unii prea proşti, alţii prea buni. Când ne-am născut, probabil că am fost oripilaţi de ce am "văzut" în jur... ori de prea multă lumină (da' nu cred), ori de prea mare contrastul dintre ce am fost şi ce am ajuns să fim în noua lume, în noua dimensiune... Cert e că nu ne-a plăcut ce am găsit, altfel nu ne-am fi "strâmbat" atât, nu am fi plâns atât la sosire, parcă încercam să ne opunem. Apoi ne-am liniştit, apoi ne-am consolat cu ce am primit, cu noile semne care ni s-au arătat.
Mult mai târziu am ales ce să "fim" în viaţa în care am intrat (tot fără să fim întrebaţi). Unii încercau să-şi propună să fie visători fără să înţeleagă prea bine ce-i aia, alţii musafiri, filosofi, poeţi, creatori, figuranţi, actori (pentru unii, scena nu a fost decât un loc de muncă, pentru alţii o cale către cer, dar nu mai mare decât o scară puţin mai măricică), alţii, din contră, nu voiau decât să cunoască mai mult decât ce li s-a dat (vai de capul ăstora, în ce dilemă au intrat, da' până la urmă am aflat eu că s-au lăsat), unii au vrut să fie preoţi, alţii popi, nababi, bulibaşe, bogătani... nimeni n-a dorit să fie sărac... eu cred că mi-am dorit să fiu ploaie, strop de ploaie, da' a ieşit să fiu o lacrimă, şi culmea e că niciodată n-am să reuşesc să aflu a cui. Vai de capul sentimentalilor!
Au fost şi perioade în care dădea bine să fii sentimental, romantic. Acum e desuet. Poţi fi liniştit romantic, în casa ta, în curtea ta, în mintea ta, în amintirile şi în trăirile tale cu care te trezeşti dimineaţa sau te culci noaptea târziu, uneori mult prea târziu. Aşa e cel mai bine... Să nu ieşi cu trăirile din casa ta... nu la televizor, nu în ziar, nu la Piaţă! Paler n-a fo
