Ziarele au titrat că liderii guvernelor din Uniunea Europeană îl susţin în unanimitate pe Manuel Barroso pentru un nou mandat la şefia Comisiei. Avem papă, deci. Sau nu.

Săptămîna trecută comparam alegerea şefului Comisiei cu Colegiul cardinalilor care alege un nou pontif: se adună nişte tipi (e drept, aici sînt şi tipe) într-o cameră şi ies cu noul papă. Cînd am văzut titluri cu "unanimitate pentru Barroso", gîndul m-a dus imediat la un film excelent de prin 2006. Se numea chiar aşa Conclavul (The Conclave), şi este despre alegerea unui papă, cîndva prin perioada Renaşterii. Cardinalii se închid într-o sală, voturile sînt destul de strînse, aşa că au loc mai multe tururi, fiecare scrie pe o hîrtie numele preferatului, iar hîrtiuţele sînt arse imediat. Doi cardinali se confruntă pe tot parcursul filmului " un francez fudul şi nesuferit (care şi conduce lucrările) şi un italian gras, bădăran şi simpatic. După ce pe parcursul filmului încearcă să-l corupă şi, cînd nu reuşeşte, îl face "ţărănoi" şi "analfabet", francezul nostru încearcă să măsluiască voturile. Nu reuşeşte. În final, la al nu-mai-ştiu-cîtelea tur de scrutin, apare diferenţa salvatoare. Italianul cîştigă. Francezul nostru numără voturile, se apropie de italian, cade la pămînt strigînd "Sfinte Părinte!" şi îi pupă piciorul.

Cam aşa şi cu Barroso. După ce l-au fiert la foc mic şi i-au administrat de fapt o aspirină amară, au anunţat susţinerea în unanimitate. Cum se face că 27 de oameni atît de diferiţi au ajuns la concluzii unanime? Noi nu reuşim aşa ceva nici măcar la şedinţele asociaţiei de proprietari, unde mizele sînt mult mai mici. Este simplu: aşa s-au învăţat, aşa e tradiţia. Ce nu am avut loc să vă spun săptămîna trecută cînd am vorbit despre meciul Consiliu " Parlament în desemnarea şefului Comisiei este următorul fapt: pînă în 2003, Consiliul trebuia să voteze în unanimitate pers