M-am născut în Orient. Bucureşti, 1967. Era cald pe 15 septembrie " aşa mi s-a spus. Poate şi de aceea am iubit-o mereu. Pe ea, căldura, dogoarea, înăbuşeala Bărăganului vărsată peste un oraş nimerit nici el nu ştie cum, aici.

Abia cînd am cumpărat aer condiţionat am realizat că nu vreau să cîştig bătălia cu ea. Căldura e parte din sufletul meu: raiul mi se pare un binoclu cu care te uiţi la orizont, pe un cîmp, să vezi cum pîlpîie, în depărtare, grîul şi copacii şi stîlpii de cale ferată. Frumuseţea mi se pare un termometru dat peste cap. Transpiraţia e mir cu care o ungem pe trupul ei de foc şi văpaie. Aşa spun reporterii la televizor, parcă. Iubesc deci căldura şi mă îmbăiez în ea. O aştept din octombrie pînă în mai, îi ridic templu în cap, din iunie şi pînă în septembrie. Mă rog de ea să vină mai repede şi mă plîng şi bodogănesc la prima brumă cînd realizez că, totuşi, nu pe mine mă iubeşte şi trebuie să plece.

Căldura e în firea lucrurilor aici în România. Şi nu e vorba de clişeul acela cu sufletul. E vorba de pietre şi copaci, de cîini vagabonzi şi asfalt cu urme de roţi. E vorba de cumpăna fîntînii care scîrţîie, cînd vrei să scoţi mai repede o cană cu apă rece, în august. E vorba de nisipul dunelor cu ierburi rare şi păsări ciudate de la Vadu, adulmecate de mare, niciodată sărutate cu răcoare. E vorba de mînerul de la tramvai, încins de trupuri încă din aprilie. De cînd ştiu oraşul ăsta, căldura se întinde peste noi de dimineaţă, să le facă în ciudă cisternelor care dau cu apă încă din copilăria mea, se lăfăie între betoane la prînz, nu se mai lasă dusă nici cu întunericul, pe care puştanii îl aşteaptă între blocuri, ascunşi în fumul de ţigară.

Căldura ne cheamă să ne spună ceva: vorbele ei cresc fructele în pomi şi aripile fluturilor în crisalide, ridică mîinile îndrăgostiţilor la frunte, să se vadă din vreme la întîlnire, cheamă Salva