Am cunoscut-o pe fiica lui Constantin Noica! Vorbind pentru puţin timp cu domnia sa şi privind-o în ochi, a fost ca şi cum m-aş fi uitat în ochii filosofului român. Un privilegiu, pentru că dacă ar fi fost să fim contemporani - mai mult decât anii în care eu abia ieşeam din copilărie - nu ştiu dacă aş fi avut vreodată ocazia şi mai ales îndrăzneala să fac acest lucru. Alexandra Noica-Wilson s-a aflat zilele trecute în România pentru a sărbători 100 de ani de la naşterea tatălui său, filosoful Constantin Noica. Am văzut-o bucuroasă de evocarea pe care au făcut-o cei prezenţi la sărbătoare, am citit pe chipul său retrăirea unor momente preţioase. "Sunt foarte uimită de marea dragoste pe care toată lumea a arătat-o faţă de tata şi de scrierile lui", mi-a spus doamna, englezoaică după mamă, dar cu totul româncă după cuget, cum ea însăşi ne mărturiseşte.

A citit cu glas tremurat un fragment dintr-o scrisoare în care Constantin Noica îi învăţa pe ei doi, Alexandra şi Răzvan (azi părintele Rafail), copiii lui, să nu-şi uite rădăcinile, să rămână nişte buni români. Am întrebat-o apoi, în liniştea de după eveniment, dacă a împlinit acest sfat şi ne-a mărturisit: "Întotdeauna. Noi suntem români, suntem născuţi aici, iar fratele meu, iată, s-a şi întors să trăiască în România.

Eu am familia în Anglia, e mai greu să vin, iar fiica mea cea mică e bolnavă, trebuie să o îngrijesc. Şi acolo e rostul meu. Şi tata a înţeles asta, dar nu uit niciodată de unde am plecat. Iar acum cartea aceasta a lui Nicolae este fantastică, îi am pe toţi din neam aici în carte, iar azi i-am şi văzut pe viu, este nemaipomenit să fii în familie".

Eram curioasă care este cea mai dragă amintire legată de tatăl său. Mi-a spus: "Ziua în care a venit la noi prima dată după ce noi plecasem din ţară, în 1972. Atunci ne-a zis cuvintele acesta: «Cu voi nu vreau să vorbesc