Tradiţia, în sine, nu e deloc o garanţie " aceasta-i prima constatare pe care ţi-o prilejuieşte istoria recentă a neo-conservatorismului nostru, al cărui prezent mi se pare ancorat undeva între periferic şi debil. Afirmaţia, unora, li se va părea nemeritat de categorică. Dar pentru un partid cu istoria celui conservator al lui Petre P. Carp sau Take Ionescu, e de la sine înţeles că aşteptările, azi, ar fi mari. În realitate, e greu de spus dacă partidele-clone aşa-zis conservatoare, apărute la noi în deceniul trecut " la fel de înrudite cu tradiţionalul conservatorism românesc precum năuca oiţă Dolly ", au şi altceva în comun decît o tristă (dar la fel de bine aş putea spune hilară) coincidenţă de nume cu partidul care altădată dădea miniştri ca Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu sau Alexandru Marghiloman şi care a fost, cu toate limitele sale, unul dintre cele două partide care au articulat România modernă.

Cineva mi-ar putea obiecta: renaşterea unui partid conservator român mai era posibilă (sau logică) după 1990? Poate că nu " deşi tocmai România a fost ţara, în Europa postcomunistă, în care partidele istorice au revenit miraculos la viaţă. Da, steaua conservatorismului politic românesc apusese de mult, de aproape trei generaţii. La drept vorbind, la noi Partidul Conservator, în secolul trecut, nu a fost victima comunismului " ci a propriei inadaptări la provocările de după 1918. Or, după 1989, noi am devenit o naţie de "reformatori" " indiferent ce înţelegeam fiecare prin aceasta " deşi, fatalmente, cei mai mulţi dintre noi eram conservatori sadea (dar fără s-o ştim): românii anilor post-1990 ar fi dorit ca beneficiile capitalismului să vină la pachet cu stabilitatea socialismului. Capra şi varza, leul şi gazela " asta ne-am fi dorit noi să împerechem atunci şi, o vreme, chiar am încercat-o din răsputeri. Şi ne-a luat ceva timp pînă ne-am dezmeticit. Prin