Conservatorismul nu s-a născut ca o ideologie sau dintr-un calcul politic, ci reprezintă un stil de viaţă. Adepţii săi practică realismul epistemic, apelul la memorie şi onestitatea morală, sub titlu de exerciţiu matinal. Conservatorul autentic nu se lasă definit de negativitatea adversarului; în locul revoltei obositoare şi al împotrivirii fanatice, care cer demascarea "cu timp şi fără timp" a neorînduielilor veacului, sensibilitatea conservatoare vrea să aducă lumină prin efecte secundare. Căci ce altceva este respectul pentru tradiţie decît simţămîntul natural al evlaviei pentru cei care, înainte ca tu să fi biruit capriciile adolescenţei sau angoasele tinereţii, au zidit ceva temeinic şi stăruitor peste atîtea generaţii? Un atribut mai potrivit al acestei partide, aşadar, mi se pare "purtarea de grijă" şi refuzul insomniac al uitării. Conştiinţa conservatoare se teme să piardă, aşa cum se întîmplă şi astăzi, chiar fără regrete sau doliul cuvenit, patrimoniul decenţei şi capitalul bunului-simţ, păstrate de-a lungul secolelor prin vigilenţa unor paznici de far. Pentru a ilustra acest adevăr, aş oferi trei exemple. În plan economic, vocea situată la centru-dreapta va da glas raţiunii care spune: omul întreprinzător " de la vînzătorul de cireşe pînă la şeful de corporaţie high-tech " nu trebuie împovărat cu zeciuieli, ci stimulat pentru mai multă creativitate, inovaţie şi muncă. Eşti liber şi demn, apoi, atunci cînd îţi asumi riscul de-a pierde, respecţi cultura legii, îţi onorezi partenerii de afaceri şi respecţi clauzele contractuale, alegînd singur, fără intruziunea statului, viitorul propriilor tale investiţii financiare. Cunoscînd regulile pieţei libere, conservatorul este avertizat asupra corelaţiei naturale între venituri şi cheltuieli. Cînd trăieşti excesiv pe datorie, trebuie să-ţi schimbi stilul de viaţă " iar nu să implori taxarea populistă a bogaţilo