Ca să ne iubim oraşul trebuie să-l cunoaştem, nu numai cum este în prezent, ci şi cu trecutul lui cu tot. Iar această cunoaştere are nevoie să fie lărgită prin comparaţia cu ce a fost alături, la vecini. Nu pentru a găsi motive de mîndrie " ce bine cînd sînt! ", ci pentru a vedea ce drum au parcurs alţii ca să ne ajungă sau ca să ne întreacă. Exemplul la care ne vom opri astăzi este Beograd, pentru noi Belgradul sîrbilor.

Situaţia sa de cap de pod la confluenţa Savei cu Dunărea, apărat aşadar de ape atît la nord, cît şi la vest, a făcut să fie acolo o cetate încă din epoca romană. Asediul din 1456 ne este cunoscut, fiindcă atunci rezistenţa eroică a lui Iancu de Hunedoara a zădărnicit eforturile cuceritorului otoman. Dar steagul care a rămas să fîlfîie deasupra zidurilor era unguresc, pînă în 1521 cînd au intrat turcii. Acest colţ de Serbie a fost militarizat şi a devenit paşalîc. Numai la 1815 s-a cîştigat, prin lupte grele, o autonomie, care a crescut din 1830-1833 către statutul de principat dependent faţă de Poartă. Spre deosebire de români, a căror libertate era mai puţin înfrînată chiar în vremea fanarioţilor, în afară de trei puncte strategice pe malul stîng al Dunării, sîrbii erau încă sub controlul unor garnizoane turceşti, dintre care cea mai mare ocupa citadela care domină Belgradul. Tunurile de pe Kale-Megdan au tras pentru ultima oară în locuitorii creştini de la poalele dealului în 1862, dar în 1867 s-a obţinut, de către prinţul Mihail, prietenul lui Cuza, evacuarea fortăreţelor din toată Serbia, un pas însemnat către independenţă, aceasta fiind dobîndită, ca şi a noastră, prin tratatul de la Berlin, la sfîrşitul Războiului din 1877-1878. Apoi, la un an după ce România se proclamase regat, acelaşi act de autoritate a încoronat dinastia sîrbă, deşi contestată şi avînd să fie chiar înlăturată sîngeros în 1903.

Pentru capitala de pe Dună