Cunosc o grămadă de jurnalişti, de formatori de opinie care nu doresc ca articolele lor să fie comentate, părerile să le fie dezbătute pe forumurile ziarelor.

Probabil dispreţuiesc părerea vulgului, au iluzia că numai ei deţin adevărul, iar cititorii trebuie să-l ia ca atare, ca o mâncare deja mestecată.

Nu mă dau buricul Pământului, dar, spre deosebire de ei, eu ţin la toate părerile. Mi se pare absolut moral să acorzi atenţie unui om care a scos un ban din buzunar pentru a-ţi cumpăra ziarul sau cel puţin pentru faptul că a pierdut câteva minute din viaţă pentru a-şi arunca ochii pe opinia ta.

Nu doar punctul tău de vedere trebuie preţuit, numai pentru că lucrezi într-o redacţie. Pot spune cu mâna pe inimă că am răspuns tuturor mailurilor, chiar şi celor care m-au înjurat ca la uşa cortului. Că am citit şi citesc comentariile, bucurându-mă de multe ori ca un copil sau întristându-mă.

Nu deţin adevărul, dar spun deschis, poate prea deschis, ceea ce cred. „Drama lui Florian Bichir este că spune în gura mare sau, mă rog, scrie cu majuscule lucrurile pe care le şoptim pe la colţuri”, mi-a scris în prefaţa unei cărţi de-ale mele prietenul şi părintele Constantin Necula din Sibiu.

Aşa înţeleg eu jurnalismul! De ceva vreme, atras de mirajul televiziunii, am participat la mai multe emisiuni. Am spus răspicat ceea ce cred, iar unii m-au denumit „distrugătorul de panarame”.

Am decis să particip alături de personaje ciudate, dacă nu chiar scârboase, care au invadat micile ecrane, pentru a exista şi altă părere. Pentru ca oamenii să audă şi altceva decât onomatopee. Pentru că ţara aceasta nu este compusă doar din curve, din pitici porno sau cine ştie ce ciudăţenii, precum femeia cu barbă.

Cred că am dreptul să apăr România, după 23 de ani de şcoală. Poate am şi eu ceva de spus. Cred că a